pe fereastră scrie că mă iubeşte

s-a trezit în mijlocul zilei îngheţată de frig şi de ochii care au privit-o în fiecare noapte până în adâncul oaselor, până au dezvelit-o de stratul subţire al epidermei. au sfâşiat-o de tot ce-avea mai curat până n-a mai rămas nimic curat. apoi au sfâşiat-o de tot ce era mai murdar până i-au mai rămas doar oasele oxidate. au lăsat-o acolo in camera ei albă, goală, pe gresia albă, rece, învelită cu tavanul alb, imens. au lăsat-o ca pe un prunc de 18 ani într-un incubator şi au supravegheat-o până a început din nou să respire, până a deschis din nou ochii.

s-a trezit pe acorduri din gama sol, pe o muzică aseptică ce îi fusese repetată în fiecare noapte în somn. o muzică care nu făcea altceva decât să-i amintească de tot ce uitase, de tot ce fusese curăţată astfel încât să se trezească cu un vag sentiment de deja-vu şi cu un creier fragil, vătămat deja.

ochii o dor din cauza luminii albe şi sintetice. pleoapele se strâng din reflex. palpează gresia, se sprijină în palme şi încearcă să se ridice. eşuează de multe ori până învaţă să-şi mişte picioarele. tălpile, degetele sunt vinete. păşeşte greu şi incert ca un animal abia născut. merge dintr-un colţ al camerei în celălalt. face acelaşi drum de infinite ori, din ce în ce mai repede până i se dezvoltă muşchii gambelor şi reuşeşte să alerge.

încăperea e tot albă. e tot frig. e tot goală. aleargă să se încălzescă. respiraţia îi îngheaţă, cade pe podea, se sparge în cioburi albe şi dispare. se lipeşte de pereţi rămânând zile întregi ca o pată vânătă imprimată în tencuială până ajunge să se plictisească de atâta nimic.

într-o zi i-au construit o fereastră prin care se vedea un cer fals, senin şi alb, o plajă cu nisip vulcanic şi o mare translucidă. pe nisip împânzeau urme mai multe şi mai adânci în fiecare noapte, urme ca ale ei, ca ale tălpilor ei, doar că mai mari şi mai apăsate.

fereastra era în fiecare dimineaţă aburită de o respiraţie ca a ei, albă, subţire şi îngheţată. săruta sticla ca pe o icoană la care se ruga în fiecare zi. fereastra nu s-a deschis niciodată. ce era dincolo a devenit o obsesie. a încercat s-o spargă cu pumnii ei străvezii până au început s-o doară, să-i sângereze. ochii i-au lăcrimat fără să-şi dea seama pentru ce plânge. a început să se muşte, să se sfâşie din dorinţa de a simţi ceva, de a trece la o altă stare, de a scăpa de obsesie, de disperare.

şi ei o priveau cum trece din nou prin aceeaşi poveste care o ucisese înainte. au îndrăgostit-o de o închipuire şi au aruncat-o în camera albă unde au lăsat-o să moară treptat.

vânzătorul de păsări

Prinde păsari pe malul Nilului şi le vinde undeva pe lângă Teba. E mut, doar păsările vorbesc. Are o clepsidră care-i numără timpul de când stă pe marginea şoselei înconjurat de colivii. A învăţat să prindă porumbei călători, să le fure mesajele şi apoi să-i închidă într-o cuşcă din care vor încerca să scape până vor ajunge să se sinucidă lovindu-se de gratii până îşi sfărâmă capul şi mor.

Mesajele le strânge într-o cutie şi le dă foc. Astfel ştie că toate secretele lumii se opresc la el şi aşteaptă izbucnirea unui al III-lea Război Mondial. Se crede un fel de Moise care cândva îşi va urca păsările pe o arcă, aşteptând începerea unei noi ere.

Joi a fost o furtună de nisip care i-a împrăştiat coliviile şi i-a spart clepsidra. Cioburile i-au intrat în ochi şi a rămas orb. Timpul scăpat din clepsidră şi-a pierdut limitele, a zburat în gol povestind despre egipteanul care a fost odată tânăr şi căruia îi plăcea să bea cafea la nisip şi iubea mai multe femei care l-au nenorocit până l-au redus la tăcere.

S-au născut legende care spun că ar fi avut şi el o poveste de dragoste ca orice nebun. Spun că ar fi fost un poet boem, care avea o muză despre care scria poezii până a ajuns să creadă că în stomacul ei se ascunde un porumbel. Îl auzea noaptea cum dă din aripi. A devenit o obsesie, până când a ajuns să o ucidă pe fată pentru a elibera porumbelul. Când şi-a dat seama că nu era nimic acolo a înnebunit şi s-a dus să prindă păsări …

Acum e orb, e bătrân, e sărac şi aşteaptă pe marginea şoselei să i se scurgă timpul.

Enigma lui Paul

am promis aseara ca voi cauta inceputul romanului pe care incepusem sa-l scriu intr-a 9 a. roman pe care l-am convertit in revista. I. ii facuse un editorial dragut, dar n-a fost publicat niciodata, iar revista s-a transformat in altceva decat ne-am fi dorit noi. trist.

asadar …

Enigma lui Paul

In dreapta mea stau doua colege de-a 10-a, foarte sociabile, in fata mea sta eterna Vio …troleul isi continua drumul obsinuit spre colegiul Virgil Madgearu … La statia Bulevardul Decebal se urca o figura cunoscuta , care in esenta este ceva foarte ciudat ,dar in aparenta este o figura in care se impletesc mai multe virtuti omenesti … o figura fara de care am inceput sa nu mai pot sa-mi continui cursul firesc a vietii…mi-a intrat in reflexele imaginii precum cerul si oamenii care ma inconjoara si pe langa care trec neincetat fara sa le observ existenta…

*se poate observa ca eu am incercat sa ma transpun intr-un narator-personaj care povestea tot ce vedea prin ochii Iriniei, ea fiind cea care traia acele momente. Paul este personajul principal al acestei povesti, iar Violeta ar fi fost probabil un personaj secundar…sau cine stie ce rol i-am mai fi gasit daca am fi continuat. Expozitiunea se situeaza la inceputul anului 2005 si s-ar fi extins probabil pe inca patru ani, intreaga actiune gravitand in jurul Bucurestiului si a unor locuri precum Parcul Cismigiu, Herastrau, Dorobanti, Liceul Virgil Madgearu, troleibuzul 79, Piata Romana, Laptaria lui Enache, Motoare, Green Hours etc. locuri din realitatea istorica .

“Enigma lui Paul” ar fi fost o opera inspirata din fapte reale, cu tipuri de personaje din societatea contemporana. Ar fi fost un roman de dragoste pana la un anumit punct, dar mai ales un roman psihologic, de aceea l-am si intitulat “enigma” lui Paul, plecand ironic de la “Enigma Otiliei”. Adevarul este ca acest personaj chiar a fost o enigma pentru noi intrucat a fost destul de complicat sa-l incadram intr-o categorie anume si sa ajungem sa stabilim care sunt motivele tristetii sale existentiale. Cu timpul insa, enigma s-a elucidat, lucrurile s-au clarificat, iar Paul a ramas un simplu personaj banal, fara un roman al lui, traindu-si drama in afara paginilor noastre.

Daca am fi continuat romanul, probabil ar fi avut un final sec, trist sau absolut neinteresant, dar acest lucru depinde de ce personaje ar fi intervenit pe parcursul actiunii si de complexitatea acesteia. Ma voi mai gandi la acest subiect, si poate il voi rezuma la o nuvela, pentru ca mi-e greu sa las sa se piarda o poveste, care ar putea sa cuprinda cam tot ce am trait noi in perioada liceului … de unde am plecat si unde am ajuns.

o continuare mai personala

acum 2 ani, eram in Cismigiu, pe banca sub statuia lui Eminescu, pe aceeasi banca sub care mi-am pierdut bratara cu mov si albastru, pe aceeasi banca pe care mi-am lasat incet incet fiecare gand bun, fiecare vis maret, fiecare teorie despre iubire. acolo s-au destramat toate.

atunci nu aveam in spate decat un aprilie inocent, de care nimeni nu stia. atunci stiam clar ca unu si cu unu fac doi, acum merg pe principiul ca doi si cu doi fac 5 si ma ascund de lume sub o palma straina cand mi se face frica.

ascultam Alifantis, visam ploi infernale si mansarde mazgalite cu creta. acum ploile alea au trecut, si am simtit ce inseamna infernal. pe-atunci descopeream Laptaria lui Enache din cantecele de la Pasarea Colibri si trageam de toata lumea sa vina acolo.

pe-atunci nu stiam ce se ascunde in spatele unor palme aspre si cat de pustie mi se va parea lumea dupa ce-mi vor da drumul. pe-atunci scriam poezii proaste si liste cu lucrurile pe care le detest la oamenii pe care mi-era frica sa n-ajung vreodata sa-i iubesc prea mult. pe-atunci invatam sa-mi joc viata pe degete. aveam plamanii curati si-mi permiteam sa vorbesc despre Dumnezeu.

pe banca din Cismigiu m-as intoarce daca as sti ca o sa gasesc acolo tot ce-am lasat in 2 ani.

negru aprins

azi oamenii au murit. telefoanele suna in gol. e cineva la usa, dar n-o sa raspunzi pentru te-a cuprins din nou starea aia de “who am I? what am I? where am I?”. bate in usa, bate in geamuri … vantul. de ce te suna? de ce te cauta acasa? de ce nu-ti lasa o scrisoare la usa, sa le poti raspunde cand vei fi capabil… sunt cuprinsi de o turbare nebuna, sunt paranoici, isterici si stresati, si vrand nevrand te sufoca si pe tine cu disperarea lor.

agitatie inutila. de sub pleoape auzi usile cum se trantesc, fosnet de foi, pasi grabiti, dar evident ca totul are un sens si un scop, pe care doar tu refuzi sa-l vezi. acum 2 ore iar te plimbai aiurea … in loc sa traiesti in acelasi ritm cu ei, ti-ai oprit viata in loc, si acum traiesti in reluare. era cald atunci, nu simteai ca te plimbi degeaba. acum bate vantul si printre blocuri se aude pustiul si haosul lor …

contre-jour

astazi mi-am propus sa fiu altfel. azi voi face lucruri pe care in mod obisnuit nu le-as face, ca un fel de terapie.

mi-am inceput ziua incercand sa invat un copil de 10 ani cum sa faca fotografii. mi-am reactivat contul, se stie care cont (nu-i mai zic numele, caci numele in sine mi se pare ceva deosebit de lamentabil). incerc sa socializez cu toata lumea. voi invata la geografie. voi scrie ceva special pentru R.

Pentru R. ,asadar

Nu cred ca vei ajunge sa citesti vreodata ce scrie aici, iar daca vei ajunge, sunt sigura ca vei avea o atitudine de negare fata de faptul ca inca mai exist si ca inca imi mai aduc aminte de tine. Ar fi stupid sa nu-mi aduc. Ieri dimineata m-am trezit cu gandul la tine, stiu, e ciudat, dar a fost ca un fel de premonitie, intrucat la sfarsitul zilei am aflat vesti despre tine fara sa-mi doresc acest lucru. Previzibil, era previzibil ca asa o sa se intample, ma asteptam la ignoranta asta, inca ti-e frica de noi.

Noua ne e frica pentru tine, pentru ca te complaci intr-un mediu deplorabil si ai ajuns sa nu mai constientizezi diferenta dintre noi si ei si ai ajuns sa nu mai constientizezi unde e locul tau de fapt (e undeva la mijloc). Am stiut acum 3 ani, ca te vei arunca si tu peste mormanul de oameni care au ales sa se detaseze sau care au fost obligati sa se indeparteze de mine.

Probabil ca daca nu s-ar fi intamplat chestia asta, acum ai avea o grija in plus, iar eu as avea o persoana cu care sa ma cert zilnic, as avea o persoana pe care sa o copiez (vezi, sunt smerita azi, recunosc lucruri care nu sunt adevarate oricum), o persoana careia sa-i fur prietenii. n-as avea o persoana de la care sa imprumut ce e mai bun, mai matur, o persoana cu care sa-mpart prietenii.

N-am uitat nici acum ca joi era ziua noastra. Ziua in care ne scoteam ochii, bineinteles, pentru ca eu scriam scenarii in loc sa lucrez la matematica si te obligam pe tine sa le inveti. N-am uitat cat m-am dat cu capul de pereti pentru ca iti pasa prea mult de niste oameni inutili, care acum au suflat peste tine ca peste praful din biblioteca. N-am uitat saptamanile, lunile in care nu vorbeam si alergam de la un om la altul ca sa gasim un inlocuitor. Acum totusi ma intreb daca asta e o perioada din aia, mai lunga in care ne renegam sau pur si simplu nu mai e nimic. Ma intreb retoric, stiu ca totul sa fini, pentru ca asta vrei tu, vrei sa-ti fie mai usor.

Bratele mele vor fi intotdeauna deschise spre tine, in mod stupid si ilogic, poate chiar si ipocrit, intr-adevar, insa eu n-am sa pot uita niciodata un om, si-mi lipseste chiar si raul pe care mi l-a facut, sau ni l-am facut.

*bizar, acum cand recitesc mi se pare ca am retrait chestiile astea de curand.

* si cu asta incepe un sir destul de lung de scrisori …

pentru lore

… 7.00 ma scoala fratele meu pentru ca trebuia sa se duca la scoala. ma culc la loc. 7.30 ma trezeste mama din nou, crezand ca trebuie sa ma duc la scoala. ma culc la loc. 7.45 imi suna ceasul, il pusesem sa sune. ma culc la loc. 8.00 ma trezesc in final. ma duc spre baie, pe drum ma opresc ca sa cant putin la orga. mananc, o sun pe I., ma suna A. sa-mi spuna ca nu mai merge metroul spre Obor. e panica. nu e. stabilesc cu I. ca de fapt metrourile merg si pornesc spre blocul ei pentru a merge impreuna la A. unde vom sta o ora in care vom desena o pagina plina de culoare si durere dupa care luam tramvaiul si ne ducem la scoala doar pentru ora de mate care era foarte importanta.

I. nu-si scrisese la mate. aici e panica. am avut noroc ca am ajuns devreme, ora de engleza nu se terminase inca. I. se apuca sa scrie la mate. tu nu erai in clasa, erai cu M. la coltul scolii. ma seaca profa de engleza asa ca plec de la ora, absenta oricum imi pusese … iar de aici destinele noastre se unesc, tu imi povestesti de profa aia cu un pulover prea larg,cu balerini albi, camasa roz si o mare gaura in stomac. eu reiau povestile despre visele mele schizofrenice si despre cum ma trezesc noaptea transpirata si plangand.

se suna. mergem la mate. I. apucase sa copieze 2 exercitii. derivate. complicatii. ora trece relativ greu. plecam de la scoala. I. iese glont spre usa spre a se duce in Mirage ca sa se intalneasca cu cosbucienii. eu mai pierd vremea putin cu M. in fata la Metropolitana, mananc 2 covrigi cam prost facuti, care aveau gust de pamant, iau 79 si ma duc spre casa.

ajung acasa, ma uit la TV, constat ca nu m-am mai uitat de mult si ca nu mai sunt in tema cu reclamele. se face rapid 3. o iau usurel spre delfinului unde ma intalnesc cu S. pentru o ora in care eu voi foarte neputincioasa, iar S. se va amuza teribil, cred ca oamenii s-au saturat de noi si de veselia noastra infinita. ora se termina prea repede, normal, cand sunt cu S. totul se termina prea repede, viata e prea scurta/minunata etc.

ma intorc spre casa. pe jos. n-am motiv sa ma grabesc. de fapt am, dar nu-mi pasa. constat ca bate vantul cam tare si ca mi-e frig. o iau prin parc. acolo bate vantul si mai tare. parcul acesta mi se pare din zi in zi mai minunat. ajung la mine in zona, intru in farmacii si in supermarketuri fara un scop anume. in final, ma duc acasa.

intru pe usa, in 20 de minute ies iar. ma duc sa-mi iau haine. orasul e paralizat. locuri de parcare nu sunt. pierd doua ore aiurea si nu-mi cumpar mai nimic. ma intorc acasa. dezastru total, trebuie sa fac curat la mine in camera. nu fac acest lucru, ma apuc sa scriu pe blog…

* vreau sa-mi povesteasca si mie cineva o zi banala din viata sa. luati-o ca pe o leapsa daca vreti.

what Sarah said

imi place sa-ti vad degetele anemice cum aluneca pe clapele prafuite…

ai avut o epifenie azi. ti-ai amintit ca poti sa canti la pian, te-ai urcat pe dulap, ai cautat cutia aia mare, lipita cu scotch si ti-ai salvat orga care statea sa rugineasca acolo sau risca sa fie vanduta. ai vrut sa le mai ceri o sansa, sa mai tragi putin de timp, sa mai inveti o melodie. o melodie adevarata de data asta … si ai invatat.

cand erai mica imi spuneai ca nu intelegi ce vrei sa faci, de ce ai ales sa-ti bagi in cap note muzicale, chei, portative si masuri … acum le-ai uitat, au ramas doar reflexele care apasa notele mai mult din greseala, dar destul de curat. ai facut multe lucruri fara echivoc, dar poate in timp toate se vor strange in jurul tau si te vor completa.

corzile au tremurat iar, te-ai mai curatat odata de-un pacat. mainile sunt incerte, necontrolate, te incapatanezi ca de obicei sa le redresezi si cantecul iti scapa aiurea. apoi curge din ce in ce mai repede si mai simetric, dar totusi e incet si calm…n-o sa se auda niciodata mai tare, n-o sa ajunga pana la tipul cu chitara din blocul de vis-a-vis, dar asta e un motiv in plus sa fii fericita azi.

“…y avait moins de nuits sans guitare que de jours sans pain …”

lobotomie va rog

V. este incapatanata si stupida. are o cutiuta in care-si tine colectia de oameni pretiosi, de principii si criterii pe baza carora incearca sa-si zideasca viata, dar de fiecare data o face imperfect si o darama si incearca sa o ia de la capat, dar de fiecare data o face mai prost.

V. are nevoie de o viata separata de toate chestiile de care este dependenta ca sa poata trai in continuare asa cum este ea, nu asa cum o creaza altii. are nevoie de o palma in centrul careia sa se ghemuiasca, unde sa fie surda si muta atunci cand simte nevoia, unde sa-i sufle cineva in ureche atunci cand trebuie.

V. este un copil prost crescut, care nu stie sa se joace cum se joaca toti copiii. casa ei de papusi e defecta, cand era mica o transformase in parcare supraetajata pentru masinile lui Robert, baiatul de la 2.

V. uraste telefoanele mobile pentru ca ajuta oamenii sa pastreze legatura si oamenii ei nu trebuie sa aiba legaturi, nu trebuie sa-si trimita mesaje pe care apoi sa nu le mai stearga niciodata si sa le citeasca orice curios, care sa strige apoi in gura mare ce-a citit si sa scrie o carte despre ce-a auzit si sa ajunga un mare poet in viitor.

decat sa-ti pierzi timpul cu o astfel de persoana mai bine te-ai duce cu o grasa simpatica in Herastrau sa culegeti ghiocei intr-o atmosfera romantica.

se sting luminile

atmosfera sufocanta. sunt imobila, nici nu-mi dau seama daca mai respir sau nu. ma uit de o jumatate de ora la tastatura si inca nu realizez ca sunt acasa, la mine in camera si ca incerc sa fac ceva care sa ma faca sa simt, sa ma deblochez. la fel eram si de dimineata cand asteptam troleul si nu stiam de ce astept si unde ma duc de fapt, sau ieri cand n-am putut sa cobor la statia la care trebuia sa cobor.

ziua asta s-a desfasurat parca in fast forward si acum o vad proiectata in reluare. si totusi nu-mi amintesc ce am facut intre 2 si 6. blackout. s-au stins luminile, pleoapele s-au inchis brusc cu un zgomot puternic de parca un asteroid ar fi lovit pamantul si planeta s-ar fi rupt in doua. de fapt chiar asta s-a intamplat, s-a impartit si nimeni nu intelege motivul, de fapt nimeni nu-si da seama. e prea tarziu pentru justificari, de povesti despre sfinti si fapte bune si despre vocatia femeii…incep sa-mi amintesc discutiile de la religie si o vad pe loredana razand langa mine ( “vocatia femeii este aceea de a naste” – e bine de stiut pentru cele care inca nu si-au gasit sensul in viata ).

o furnica se plimba pe tastatura, a intrat sub litera p … lec maine, dar unde plec, mi-e frica sa ma intreb daca maine dimineata imi voi aminti care este de fapt destinatia si aberatiile pe care le-am inventat ca sa pot sa ajung acolo. la intoarcere nu ma gandesc inca, mai e pana atunci. am nevoie de haine groase, dar pana una alta am nevoie de rabdare si concentrare. trebuie sa-mi gasesc un punct fix de care sa ma prind, sau de o piatra sub care sa ma ascund ca sa nu mai vad disperarea cum pluteste in jurul meu. astept sa vina cineva cu un super glue sau niste scotch sa le lipeasca mintile si sa ii scoata din copilaria proasta in care s-au aruncat.

se sting luminile in seara asta aici, si la celalalt capat al pamantului cineva le aprinde. o sa dormim o noapte lunga, iar altii se vor trage de par, isi vor juli genunchii, isi vor afuma plamanii si nu se vor alege cu nimic.

acum ma gandesc ca blogul asta e ca un exercitiu pentru o minte amnezica. ideea e sa scrii cat mai des, ca sa nu uiti ce ai facut acum cateva ore, zile, luni etc. si sa iti reamintesti atunci cand uiti.