contre-jour

astazi mi-am propus sa fiu altfel. azi voi face lucruri pe care in mod obisnuit nu le-as face, ca un fel de terapie.

mi-am inceput ziua incercand sa invat un copil de 10 ani cum sa faca fotografii. mi-am reactivat contul, se stie care cont (nu-i mai zic numele, caci numele in sine mi se pare ceva deosebit de lamentabil). incerc sa socializez cu toata lumea. voi invata la geografie. voi scrie ceva special pentru R.

Pentru R. ,asadar

Nu cred ca vei ajunge sa citesti vreodata ce scrie aici, iar daca vei ajunge, sunt sigura ca vei avea o atitudine de negare fata de faptul ca inca mai exist si ca inca imi mai aduc aminte de tine. Ar fi stupid sa nu-mi aduc. Ieri dimineata m-am trezit cu gandul la tine, stiu, e ciudat, dar a fost ca un fel de premonitie, intrucat la sfarsitul zilei am aflat vesti despre tine fara sa-mi doresc acest lucru. Previzibil, era previzibil ca asa o sa se intample, ma asteptam la ignoranta asta, inca ti-e frica de noi.

Noua ne e frica pentru tine, pentru ca te complaci intr-un mediu deplorabil si ai ajuns sa nu mai constientizezi diferenta dintre noi si ei si ai ajuns sa nu mai constientizezi unde e locul tau de fapt (e undeva la mijloc). Am stiut acum 3 ani, ca te vei arunca si tu peste mormanul de oameni care au ales sa se detaseze sau care au fost obligati sa se indeparteze de mine.

Probabil ca daca nu s-ar fi intamplat chestia asta, acum ai avea o grija in plus, iar eu as avea o persoana cu care sa ma cert zilnic, as avea o persoana pe care sa o copiez (vezi, sunt smerita azi, recunosc lucruri care nu sunt adevarate oricum), o persoana careia sa-i fur prietenii. n-as avea o persoana de la care sa imprumut ce e mai bun, mai matur, o persoana cu care sa-mpart prietenii.

N-am uitat nici acum ca joi era ziua noastra. Ziua in care ne scoteam ochii, bineinteles, pentru ca eu scriam scenarii in loc sa lucrez la matematica si te obligam pe tine sa le inveti. N-am uitat cat m-am dat cu capul de pereti pentru ca iti pasa prea mult de niste oameni inutili, care acum au suflat peste tine ca peste praful din biblioteca. N-am uitat saptamanile, lunile in care nu vorbeam si alergam de la un om la altul ca sa gasim un inlocuitor. Acum totusi ma intreb daca asta e o perioada din aia, mai lunga in care ne renegam sau pur si simplu nu mai e nimic. Ma intreb retoric, stiu ca totul sa fini, pentru ca asta vrei tu, vrei sa-ti fie mai usor.

Bratele mele vor fi intotdeauna deschise spre tine, in mod stupid si ilogic, poate chiar si ipocrit, intr-adevar, insa eu n-am sa pot uita niciodata un om, si-mi lipseste chiar si raul pe care mi l-a facut, sau ni l-am facut.

*bizar, acum cand recitesc mi se pare ca am retrait chestiile astea de curand.

* si cu asta incepe un sir destul de lung de scrisori …