pe fereastră scrie că mă iubeşte

s-a trezit în mijlocul zilei îngheţată de frig şi de ochii care au privit-o în fiecare noapte până în adâncul oaselor, până au dezvelit-o de stratul subţire al epidermei. au sfâşiat-o de tot ce-avea mai curat până n-a mai rămas nimic curat. apoi au sfâşiat-o de tot ce era mai murdar până i-au mai rămas doar oasele oxidate. au lăsat-o acolo in camera ei albă, goală, pe gresia albă, rece, învelită cu tavanul alb, imens. au lăsat-o ca pe un prunc de 18 ani într-un incubator şi au supravegheat-o până a început din nou să respire, până a deschis din nou ochii.

s-a trezit pe acorduri din gama sol, pe o muzică aseptică ce îi fusese repetată în fiecare noapte în somn. o muzică care nu făcea altceva decât să-i amintească de tot ce uitase, de tot ce fusese curăţată astfel încât să se trezească cu un vag sentiment de deja-vu şi cu un creier fragil, vătămat deja.

ochii o dor din cauza luminii albe şi sintetice. pleoapele se strâng din reflex. palpează gresia, se sprijină în palme şi încearcă să se ridice. eşuează de multe ori până învaţă să-şi mişte picioarele. tălpile, degetele sunt vinete. păşeşte greu şi incert ca un animal abia născut. merge dintr-un colţ al camerei în celălalt. face acelaşi drum de infinite ori, din ce în ce mai repede până i se dezvoltă muşchii gambelor şi reuşeşte să alerge.

încăperea e tot albă. e tot frig. e tot goală. aleargă să se încălzescă. respiraţia îi îngheaţă, cade pe podea, se sparge în cioburi albe şi dispare. se lipeşte de pereţi rămânând zile întregi ca o pată vânătă imprimată în tencuială până ajunge să se plictisească de atâta nimic.

într-o zi i-au construit o fereastră prin care se vedea un cer fals, senin şi alb, o plajă cu nisip vulcanic şi o mare translucidă. pe nisip împânzeau urme mai multe şi mai adânci în fiecare noapte, urme ca ale ei, ca ale tălpilor ei, doar că mai mari şi mai apăsate.

fereastra era în fiecare dimineaţă aburită de o respiraţie ca a ei, albă, subţire şi îngheţată. săruta sticla ca pe o icoană la care se ruga în fiecare zi. fereastra nu s-a deschis niciodată. ce era dincolo a devenit o obsesie. a încercat s-o spargă cu pumnii ei străvezii până au început s-o doară, să-i sângereze. ochii i-au lăcrimat fără să-şi dea seama pentru ce plânge. a început să se muşte, să se sfâşie din dorinţa de a simţi ceva, de a trece la o altă stare, de a scăpa de obsesie, de disperare.

şi ei o priveau cum trece din nou prin aceeaşi poveste care o ucisese înainte. au îndrăgostit-o de o închipuire şi au aruncat-o în camera albă unde au lăsat-o să moară treptat.