full circle

ne nastem cu o predestinare spre un viitor plin de frustrare. suntem condamnati la lipsuri si ni se monteaza in cap dorinta de autodepasire ca sa ne mutilam singuri. suntem aruncati intr-un nimic, pe care ni-l mobilam cu mult gust, cronologic, ordonat, rupandu-ne unghiile si tocindu-ne coatele, pe ale noastre sau pe ale altora, oricum si din una si din alta curge la fel de multa truda. apoi vine momentul in care se matura tot, in care ni se ia nimicul ala infect, cocolosit, narcotizant pentru care am taiat in carne vie si suntem lasati cu o privire tampita pe fata, intrebandu-ne unde am gresit. multi se gandesc ca nu s-au rugat destul, ca nu au postit destul, ca n-au facut suficiente fapte bune si se afunda mai mult in smerenie asteptand sa le pice ceva din senin. dupa ce trec de starea asta de repaos, raman la fel de smeriti, dar incep sa miste pe ici pe colo, punand bazele unui nou schelet, cu o incredere stupida si absurda ca de data asta va fi bine, ca e ceva in spatele lor care-i pazeste si ii spovedeste mereu.

altii, mai constienti si mai rationali, clacheaza, se trezesc, se autoevalueaza, refuza sa mai incerce, intra intr-o stare de abnegare, devin nihilisti si prind o ura fascinanta de sine, dupa care isi revin. aduna cenusa si praf le amesteca si obtin un moloz, care pare a fi mai bun, mai consistent, mai fiabil decat cel dinainte, isi formeaza caramida de baza si ii vezi cum o aseaza cu acea fericire care te enerveaza. o aseaza ca niste prosti, care au in subconstient ideea prabusirii, si totusi, o renega, pentru ca n-au altceva mai bun de facut decat sa constuiasca spre a privi in final cum li se prabuseste totul si raman iar cu gura cascata si ochii pierduti. asta e circuitul vietii.

unii ajung sa creada ca sunt nebuni, ajung sa filozofeze, sa-si puna intrebari existentiale, incearca sa dea raspunsuri, ajung sa fie mai inteligenti pentru ca scotocesc prin toate colturile mintii pentru a se transforma, nu pentru a renaste, cum fac altii. ideea e sa te schimbi, nu sa o iei de la inceput la fel. e o idee doar, rezultatul, e cam acelasi, dar poate nu la fel de dramatic, pentru ca devii tu insuti un om dramatic si te obisnuiesti cu sentimentul.

nenorocirea cea mai mare e ca in toata nebunia asta putem sa zambim, sa ne bucuram, avem impresia ca la un moment dat totul este perfect si chestia asta ne face sa ne incapatanam si sa credem ca totul are un sens.

are sens e adevarat. un sens stupid, un sens prost facut, un sens menit sa ne termine, sa ne dovedeasca la rastimpuri ca noi nu suntem decat un nimic, si oricat de mici sau mari nimicuri am fi tot nimicuri ramanem si nu ne putem niciodata autodepasi, chiar si in momentele in care credem ca am facut-o deja.

azi o iau din nou de la capat, ma duc pe strada sa adun ce-am aruncat ieri, si sa arunc din nou, inzecit, inmiit, infinit.

principii

… putem sa le lasam macar astazi deoparte?

nu, bineinteles. principiile ne rod asa cum iti rozi tu unghiile in fiecare zi, principiile se inradacineaza in noi ca maracinii si inclotesc de fiecare data cand incercam sa le lasam deoparte.

din principiu am uitat pe unde mi s-a risipit familia azi, din principiu nu mai asculti Radiohead, din principiu n-o sa te intreb ce faci diseara, din principiu o sa arunc cate 10 lei pe strada in fiecare zi, din principiu scriu acest post, din principiu nu putem renunta la principii.

ma conformez si va zic Paste Fericit! azi sarbatorim o zi sfanta sau un alt principiu?

Bucurestiul de sus

ne-am intalnit pe Calea 13 Septembrie si-am mers de-a lungul acelor garduri mari pe care le-am admirat intotdeauna din exterior, nu credeam vreodata ca o sa trec dincolo.

inauntru, un domeniu imens, un camp in paragina, un teren de tenis aruncat aiurea. prea trivial pentru ce-ar fi putut sa fie. una dintre cele mai mari cladiri din Europa, a doua chiar, ingalbenita de vreme si de nepasarea celor ce o poseda.

am intrat in liftul de sticla, ignorand-o pe doamna de la intrare care ne explica ce putem face acolo. am urcat undeva la etajul 8. era de fapt etajul 4, dar acolo etajele sunt mult mai mari. pe toti peretii postere cu Animations Fictions, nici acum n-am inteles care e faza cu ele. in final intram intr-o incapere mare si relativ goala, care ar fi putut fi o cafenea foarte draguta. 3-4 mese metalice ici colo, o perna mare in stil chinezesc, un tip descult, care punea muzica interesanta. aspectul de imensitate era amplificat de peretii ce dadeau inspre terasa, care erau tot din sticla. iesim pe terasa. aici la fel, 5 mese fix, restul gol, ar mai fi incaput inca cel putin 8. pe jos lemn, deasupra nimic.

in fata noastra un negru cu o nemtoaica ce semana cu o taranca romanca. bausera fiecare cate 3 beri, tipa era la a 4-a. erau acolo de dimineata, dupa ce si-au epuizat toate subiectele, si-a pus fiecare ipodul in urechi, ochelarii de soare si s-au asezat la plaja.

in stanga 3 englezi, scotieni, galezi whatever imbracati in stilul lor specific si admirabil. au vorbit despre Scotia, despre tipele cu care au facut sex, despre cat de ametiti erau, si-au facut poze etc. alaturi niste oameni cu un aparat foto, care au plecat prea devreme pentru a-mi da seama care era treaba cu ei. atat.

toata lumea a trecut pe rand la marginea balustradei pentru a admira privelistea, daca aveai ce admira that is. se vedea Eroilor, Izvor , se vedeau macaralele din fiecare sector al Bucurestiului si santierele care zaceau la soare. cam atat putea oferi ochilui acest oras indesat, aglomerat si antipatic. cine l-ar fi vazut pentru prima data ar fi putut zice ca abia acum a ajuns civilizatia aici si se construieste un fel de lume noua.

cand am plecat, tipul descult bea linistit o bere.

* daca nu v-ati dat seama despre ce e vorba, sper sa nu o faceti niciodata. e un pont pe care l-am vandut cu jumatate de inima.

nimic

a vazut. a trait un al treilea deja-vu, si de data asta, la fel ca de fiecare data, nimic. nimic! 0 absolut. ochii au vazut, dar nu s-a miscat in ea nimic, niciun nerv, niciun neuron, nici sufletul ala existent/inexistent n-a dat niciun semn cum ca i-ar pasa. asta ar trebui sa fie un semn bun pentru ca a ajuns la acea stare de indiferenta cu care s-ar putea integra si-n absolut, dar totusi si-ar dori uneori sa scape de transa asta, sa simta, sa reactioneze intr-un fel, ca dovada ca n-a batut vantul in capul ei atata timp.

ar vrea sa fie ceva care sa o zgarie, care sa o tortureze, ar vrea sa stie cum e sentimentul ala pe care se descompune lumea zilnic, cu obrajii patati si ochii inrositi. asta e dovada de masochism, cand ti-e bine, de ce sa-ti vrei raul? un rau il obtii foarte usor, o data daca bate din palme toata ordinea si asa firava de pe rafturile ei, se distorsioneaza. ordine e oarecum metaforic spus caci nu poate fi niciodata ordine in jurul unui uragan.

picatura de ploaie

lasa-ma sa ma dizolv in ploaia asta care a explodat sub castanul din Herastrau. lasa-ti sapca pe cap, nu-mi trebuie, da-mi drumul, lasa-ma jos, nu ma lua in brate, nu vreau sa ma acoperi. o sa ma ploua oricum, o sa ne ude pana la piele. uite, apa deja e pana la genunchi! nu,nu vreau sa mai fugim. nu-mi cumpara haine, astea ude se vor usca. da! hai mai bine sa ne luam napolitane, sa le mancam acum. maine n-or sa-mi mai placa napolitanele.

-…+

-…+

azi m-am trezit in camera aia mica de tot in care nu aveam loc sa stau in picioare, si in care peretii continuau sa se apropie. cam asa te simti cand constati ca viata nu merge de la minus infinit spre plus infinit asa cum ziceam acum cateva zile, ci viata se opreste devreme si brusc undeva, intr-un punct fix de pe acest drum. realizez acest lucru la rastimpuri si intru in criza de timp, imi dezvolt adevarate fobii, mi-e frica de sfarsit si de faptul ca nu o sa apuc sa fac tot ce e de facut, sa vad tot ce e de vazut etc. gandul de a ramane anonim, gandul ca tot destinul unui om se reduce la un perimetru rastrans desenat cu creta, care la prima ploaie se va sterge, ma sperie.

oamenii nu se gandesc la chestia asta, oamenii vad doar prezentul, viitorul, dar nu si momentul zero. traiesc cu el in subconstient, dar nu il simt, il percep ca pe ceva firesc. ei poate n-au reusit niciodata sa se transpuna acolo, sau poate n-au vrut, sau nu au reusit. e drept, ca asa e mai bine. evita sentimentul de sufocare, evita sa-si puna intrebari al caror raspuns nu exista .

de fiecare data cand ma trezesc intre peretii aia care ma apasa, imi vin in minte oamenii pe care i-am lasat in urma. as vrea sa-i strang pe toti intr-un cerc, impreuna cu cei care deja ma inconjoara, as vrea sa-i aduc pe toti la aceeasi varsta, sa le pun un ecran in fata, si sa ne uitam cu totii la cum s-a risipit viata noastra. as vrea sa sfidam unitatea asta de masura numita “timp”, care ne manipuleaza, pe care chiar noi am creat-o pentru a ne limita, pentru a transforma haosul intr-un haos ordonat, cronologic.

cand ma gandesc cate greseli am facut, nu pot decat sa ma bucur. orice pas prost facut, e o noua experienta adaugata in “bucket list”. e adevarat ca am ramas cu multe lacune, multe gauri in patura in care s-au tesut sentimentele. e trist cand vad cum se sterge incet imaginea celui care ma strangea in brate intr-o poza veche care-mi aminteste de versurile celor de la incubus – “smile and look alive”. memoria impatureste fiecare poza din asta si o arunca intr-un sertar peste care dai din ce in ce mai rar si pe care o vezi altfel de fiecare data cand o gasesti.

drumul asta de la – la + este un bildungsroman perfect, daca exista o evolutie. din pacate exista si oameni lineari, pe care chiar daca am vrut sa-i fac sa depaseasca graficul banal pe care-si proiecteaza existenta, nu am reusit. am resuit, insa, sa-mi deviez eu liniile existentiale. uneori a fost bine, de cele mai mule ori a fost prost. sa ma intorc la o stare anume nu mai am cum, n-ai cum sa mai mergi inapoi.

camera aia se micsoreaza cu fiecare secunda care trece si se aduna in ea din ce in ce mai multe lucruri, ducand la o suprasaturare letala.

scrisoare pentru K

*m-am uitat prin drafturi si am gasit chestii ciudate.

*continui seria de scrisori despre care vorbeam

K nu vine de la Kafka si nici nu e vreun personaj de-al lui. K este personajul meu acum. el mi-a vandut povestea lui si acum il transform intr-un personaj, iar eu la randul meu i-am vandut-o pe a mea. dupa ce am pus cap la cap relatarile ne-am dat seama ca traim aceleasi momente, aceleasi sentimente, dar in linii paralele, elementele din lumile noastre n-au cum sa se intersecteze. cred. sper.

pe K l-am cunoscut intr-un mod stupid. mult timp am uitat de existenta lui pentru ca imi formasem o parere ciudata in privinta sa , dar ca orice lucru stupid din viata mea a capatat alte conotatii. m-a ascultat si l-am ascultat. am vorbit ca doi ziaristi care cautau stiri interesante. si cum stirile noastre se legau totul a devenit ca un puzzle in doua culori.

K. m-a facut sa-l citesc pe Cioran. tot el m-a trimis sa incerc si altceva, atunci cand altii imi bagau in cap aceleasi aberatii zilnice.

K: incearca Marguerite Yuorcenar
K: ai citit ceva….scris de ea?
V: nu
K: daca iti pica prin mana..
K: incearca..
V: de ce?
K: e extrem de buna din puctul meu de vedere….

K: pentru situatia in care te aflii

V: de ce?

K:iti da o superioritate…
V: super
K: cu care poti trece mai usor..peste.altii..fara sa te intereseze
K: de ce super??
V: nu stiu … e super
K: la tine totul e super

… si mi-am promis ca o sa citesc ceva de tipa asta. n-am gasit inca, dar voi citi.

n-am iesit cu el atunci la o cafea si nici acum n-o sa iesim si n-o sa iesim niciodata probabil. nu l-am vazut niciodata la teatru si mi se pare foarte ciudat ca se pricepe la asa ceva, dar nu ma ingrijoreaza lucrurile astea. stiu ca el n-o sa dispara. niciun om nu dispare atata timp cat nu este omniprezent, atata timp cat exista o incertitudine in ceea ce-l priveste, exista o distanta care totusi stabileste anumite legaturi.

*trebuia sa scriu si despre tine ceva. trebuia sa te amprentez cumva.

vechi obsesii

prinde-mi marea in palme si sufl-o sa se raceasca. sufla peste plaja ca s-o golesti de nisip si de scoici. sufla ca sa darami casa pe care ti-am construit-o acolo din plasmuiri alegorice.

merg dinspre apus spre rasarit si inca simt sub talpi jocul gleznelor de alta data. mergi dinspre rasarit spre apus si o sa-ti intre in piele pasii calzi pe care i-am lasat acolo cu doar cateva ganduri in urma.

ne-am intors, separat. de fapt nu fusesem niciodata acolo cu adevarat, si totusi pentru ce ne-am intors? ca sa fim ca doi orbi in acelasi loc, sa ne plimbam pe plaja imensa si pustie fara sa ne lovim unul de altul. fara sa stim ca existam. sa ne auzim doar fosnetul pielii.

o sa-ti construiesc o alta casa de data asta, din nisip. o sa te mut acolo astfel incat prima adiere de vant sa te risipeasca in ochii tuturor, sa te cristalizezi acolo, sa-i faci sa vada monocrom cum ai vazut si tu odata.

am mai spus povestea asta si o sa o spun mereu in toate formele posibile.

3 a.m.

liftul s-a oprit la etajul de la jumatatea blocului. usa se deschide si holul se umple cu simbioza aceea de parfumuri, care ramane mult timp plutind in aer odata cu o vaga dorinta de evadare. atmosfera se incarca cu valente amarui. aude usa de la parterul cladirii izbindu-se si realizeaza ca s-a incheiat inca o etapa.

el se urca in masina, bancheta din spate e goala. de data asta nu i-a mai lasat nimic acolo, niciun pretext ca sa se intoarca a doua zi spre a-i inapoia obiectul ratacit, niciun motiv, nimic.

pantofii ei se aud pocnind pe podeaua blocului adormit. cheia se invarte in broasca, intra in apartamentul intunecat si gol, se descalta cu gesturi de stangacie, isi lasa paltonul in cuier, iar buchetul de flori il arunca direct la gunoi.

paseste usor prin sufrageria tacuta, simtindu-si corpul infectat cu plumb, simte sangele cum ii curge prin vene si cum mii de lumi se dilata in ele, un amalgam de vorbe, de soapte, tipete ii tiuie in urechi pana ajunge in baie si da drumul la apa. se spala pe fata, realizeaza ca ochii o ustura si ca o dor picioarele. se priveste in oglinda prin intuneric. isi cauta ochii prin bezna si se uita fix in ei. observa incet cum fata i se distorsioneaza. se sperie si fuge in dormitor.

patul e la fel cum l-a lasat de dimineata, cu cearsafurile mototolite, parca inca emanand caldura. pune capul pe perna si iarasi totul incepe sa i se invarta in minte, ca si cum toate planetele universului incearca sa-si faca loc in capul ei.

nu poate sa doarma. perna e prea calda. o intoarce pe cealalta parte. se dezveleste. i se face frig, se inveleste la loc. i se face cald din nou, se trezeste, se duce sa bea apa, se uita pe geam, vede un bec aprins in celalalt bloc. cineva fumeaza in bucatarie. se intoarce in pat si adoarme tarziu.

secvente

cred ca lumea intra la apa cate putin in fiecare zi. se strang cercurile in jurul nostru.

ne-am ratacit o seara printre straini prietenosi (pe care nu credeam ca-i vom mai vedea vreodata, dar totusi eu i-am intalnit azi intamplator pe strada si inca-si mai aminteau de mine, desi m-au cunoscut in semi intuneric), am dansat prea mult pentru ca lumea se invartea daca stateam pe loc, am jucat basket cu mingi desumflate, am rupt un leagan, am ascultat melodii vechi intr-o masina noua, am mancat dulciuri multe, am stat de vorba pana la 5 dimineata, am purtat acelasi nume …

ne-am gandit sa facem un fel bucket list sau macar o lista cu lucruri pe care nu le-am face de obicei, si aici deja ar fi cateva chestii de adaugat. D. si-ar dori sa invatam la marketing, pentru ca nici lui nu-i place, S. si A. ar vrea sa ne otravim reciproc, ca apoi sa ne putem face spalaturi stomacale si sa ne cerem iertare anumitor persoane chiar daca nu are sens.

azi erau multe masini pe strada care era prea mica pentru a le cuprinde pe toate, erau prea multi oameni in lume ca sa nu se loveasca unii de altii, oamenii erau prea mici, iar lumea se comprima.