-…+

-…+

azi m-am trezit in camera aia mica de tot in care nu aveam loc sa stau in picioare, si in care peretii continuau sa se apropie. cam asa te simti cand constati ca viata nu merge de la minus infinit spre plus infinit asa cum ziceam acum cateva zile, ci viata se opreste devreme si brusc undeva, intr-un punct fix de pe acest drum. realizez acest lucru la rastimpuri si intru in criza de timp, imi dezvolt adevarate fobii, mi-e frica de sfarsit si de faptul ca nu o sa apuc sa fac tot ce e de facut, sa vad tot ce e de vazut etc. gandul de a ramane anonim, gandul ca tot destinul unui om se reduce la un perimetru rastrans desenat cu creta, care la prima ploaie se va sterge, ma sperie.

oamenii nu se gandesc la chestia asta, oamenii vad doar prezentul, viitorul, dar nu si momentul zero. traiesc cu el in subconstient, dar nu il simt, il percep ca pe ceva firesc. ei poate n-au reusit niciodata sa se transpuna acolo, sau poate n-au vrut, sau nu au reusit. e drept, ca asa e mai bine. evita sentimentul de sufocare, evita sa-si puna intrebari al caror raspuns nu exista .

de fiecare data cand ma trezesc intre peretii aia care ma apasa, imi vin in minte oamenii pe care i-am lasat in urma. as vrea sa-i strang pe toti intr-un cerc, impreuna cu cei care deja ma inconjoara, as vrea sa-i aduc pe toti la aceeasi varsta, sa le pun un ecran in fata, si sa ne uitam cu totii la cum s-a risipit viata noastra. as vrea sa sfidam unitatea asta de masura numita “timp”, care ne manipuleaza, pe care chiar noi am creat-o pentru a ne limita, pentru a transforma haosul intr-un haos ordonat, cronologic.

cand ma gandesc cate greseli am facut, nu pot decat sa ma bucur. orice pas prost facut, e o noua experienta adaugata in “bucket list”. e adevarat ca am ramas cu multe lacune, multe gauri in patura in care s-au tesut sentimentele. e trist cand vad cum se sterge incet imaginea celui care ma strangea in brate intr-o poza veche care-mi aminteste de versurile celor de la incubus – “smile and look alive”. memoria impatureste fiecare poza din asta si o arunca intr-un sertar peste care dai din ce in ce mai rar si pe care o vezi altfel de fiecare data cand o gasesti.

drumul asta de la – la + este un bildungsroman perfect, daca exista o evolutie. din pacate exista si oameni lineari, pe care chiar daca am vrut sa-i fac sa depaseasca graficul banal pe care-si proiecteaza existenta, nu am reusit. am resuit, insa, sa-mi deviez eu liniile existentiale. uneori a fost bine, de cele mai mule ori a fost prost. sa ma intorc la o stare anume nu mai am cum, n-ai cum sa mai mergi inapoi.

camera aia se micsoreaza cu fiecare secunda care trece si se aduna in ea din ce in ce mai multe lucruri, ducand la o suprasaturare letala.