full circle

ne nastem cu o predestinare spre un viitor plin de frustrare. suntem condamnati la lipsuri si ni se monteaza in cap dorinta de autodepasire ca sa ne mutilam singuri. suntem aruncati intr-un nimic, pe care ni-l mobilam cu mult gust, cronologic, ordonat, rupandu-ne unghiile si tocindu-ne coatele, pe ale noastre sau pe ale altora, oricum si din una si din alta curge la fel de multa truda. apoi vine momentul in care se matura tot, in care ni se ia nimicul ala infect, cocolosit, narcotizant pentru care am taiat in carne vie si suntem lasati cu o privire tampita pe fata, intrebandu-ne unde am gresit. multi se gandesc ca nu s-au rugat destul, ca nu au postit destul, ca n-au facut suficiente fapte bune si se afunda mai mult in smerenie asteptand sa le pice ceva din senin. dupa ce trec de starea asta de repaos, raman la fel de smeriti, dar incep sa miste pe ici pe colo, punand bazele unui nou schelet, cu o incredere stupida si absurda ca de data asta va fi bine, ca e ceva in spatele lor care-i pazeste si ii spovedeste mereu.

altii, mai constienti si mai rationali, clacheaza, se trezesc, se autoevalueaza, refuza sa mai incerce, intra intr-o stare de abnegare, devin nihilisti si prind o ura fascinanta de sine, dupa care isi revin. aduna cenusa si praf le amesteca si obtin un moloz, care pare a fi mai bun, mai consistent, mai fiabil decat cel dinainte, isi formeaza caramida de baza si ii vezi cum o aseaza cu acea fericire care te enerveaza. o aseaza ca niste prosti, care au in subconstient ideea prabusirii, si totusi, o renega, pentru ca n-au altceva mai bun de facut decat sa constuiasca spre a privi in final cum li se prabuseste totul si raman iar cu gura cascata si ochii pierduti. asta e circuitul vietii.

unii ajung sa creada ca sunt nebuni, ajung sa filozofeze, sa-si puna intrebari existentiale, incearca sa dea raspunsuri, ajung sa fie mai inteligenti pentru ca scotocesc prin toate colturile mintii pentru a se transforma, nu pentru a renaste, cum fac altii. ideea e sa te schimbi, nu sa o iei de la inceput la fel. e o idee doar, rezultatul, e cam acelasi, dar poate nu la fel de dramatic, pentru ca devii tu insuti un om dramatic si te obisnuiesti cu sentimentul.

nenorocirea cea mai mare e ca in toata nebunia asta putem sa zambim, sa ne bucuram, avem impresia ca la un moment dat totul este perfect si chestia asta ne face sa ne incapatanam si sa credem ca totul are un sens.

are sens e adevarat. un sens stupid, un sens prost facut, un sens menit sa ne termine, sa ne dovedeasca la rastimpuri ca noi nu suntem decat un nimic, si oricat de mici sau mari nimicuri am fi tot nimicuri ramanem si nu ne putem niciodata autodepasi, chiar si in momentele in care credem ca am facut-o deja.

azi o iau din nou de la capat, ma duc pe strada sa adun ce-am aruncat ieri, si sa arunc din nou, inzecit, inmiit, infinit.