fast forward

va vad printre teancuri de hartii, in fata unor birouri de duzina, cu aceleasi probleme supraponderale, prinsi intr-un cerc restrans de oameni maturizati precoce. azi sunteti aici, la o distanta de-o plama, o palma ca un perete de sticla. ostilitate. maine probabil ca o sa va bat pe la usi, o sa-mi zambiti glacial, din obligatie, eu n-o sa va zambesc deloc si o sa-mi intoarceti spatele. n-o sa-mi pese cum nu-mi pasa nici acum si cum nu mi-a pasat niciodata.

o vad plangand pe umarul meu si-o sa planga si atunci. poate n-o sa ni se deschida nicio usa, poate noi vom deschide usi.

te vad departe, printre oamenii tai, mereu distanti si reci. te vor framanta, te vor modela si vor sti ca esti facut dintr-un aluat bun. vei intra in ritmul lor, pe care-l simti inca de acum pulsand deasupra ta. te impotrivesti pentru ca inca sunt aici, dar cercul asta o sa se rupa. vulnerabilitate.

ma vad ca si acum, cu scopuri superficiale, dar folositoare. vad acelasi drum, mereu ocolindu-l pe al altora, aceeasi incercare de a intelege, aceleasi esecuri. totul se repeta.

mai presus de nimic

Stau. Aştept. Un semn? Poate un sunet. Poate o mişcare. Poate un gest. Poate o furnică să ma ciupească de deget. Ceva care să-mi spună că încă mai existăm.

printre perdele bate vântul. fereastra e deschisă, încerc să desluşesc un singur glas dintre milioanele de-afară.

se aud doar ecouri ale haosului care a fost. acum se loveşte iar de pereţi.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

praf si panza de paianjen

Ploua haotic.

Mansarda e plina de lucruri straine si ploua degeaba, ploua in gol pentru ca sub fereastra nu mai e nimeni sa priveasca. Era un pod vechi inainte. Acolo ne tineam jucariile, papusile mele si masinutele tale, pe care ti le furam mereu. Acolo ma ascundeam cand ne jucam de-a v-ati ascunselea si ma certai mereu ca ma umplu de praf, de fapt iti parea rau ca nu ma gaseai. Acolo am lasat povestile lui Edgar Allan Poe.

Cand am spart geamul ne-a fost frica sa mai intram acolo, vedeam peste tot numai pisici negre, paienjeni si soareci. Seara auzeam vantul cum intra in casa prin fereasta crapata si simteam cum ma strange de glezne. Dimineata ma trezeam cu picioarele reci. Credeam ca s-a ascuns cineva acolo. Am luat lanternele si-o furculita, ne-am urcat in pod si am scotocit peste tot. Nimic. Am continuat sa invetam noi povesti care sa ne sperie, care sa nu ne lase sa mai visam noaptea, sa nu mai adormim.

Au umplut mansarda cu hartii si cutii, amintiri le zic ei … n-au vrut sa-mi faca mie camera acolo.

Cartile se prabusesc de pe birou, te-ngroapa. Eu imi dezlipesc firele de panza de paianjen din par, le asez pe pervazul ud si le privesc cum se topesc.

Les chansons d’amour

Este un film gay, cu gay. Stiu ca este o ipoteza gresita de la care am pornit, dar atata timp cat in film apare un cuplu de barbati, filmul acela e ratat din start pentru mine. Mi-a placut faptul ca filmarea a fost realizata in suburbiile Parisului cred, sau oricum in suburbiile unui oras din Franta, lucru ce l-ar fi putut detasa de celelalte filme care au cadre cliseice trase in zonele notorii si stralucitoare ale acestei tari.

Ideea de libertinaj este exclusa din scenele filmului, se vorbeste cu naturalete despre triunghiul conjugal si chiar si scenele gay sunt tratate ca fiind ceva normal (bleh). Am uitat sa spun ca e vorba despre un musical, reusit pe alocuri, dar in alte parti bate spre penibil ( in partea in care isi canta cei doi barbati unul altuia, cel mai gay lucru posibil, de fapt nu, cel mai gay e finalul).

Nu inteleg unde vad unii “moartea din dragoste” in acest film. Tipa moare, in mod stupid (pentru ca i s-a spart nu stiu ce vas sau ceva de genu) , ceea ce reflecta stupiditatea, efemeritatea destinului nostru, dar in niciun caz nu moare din dragoste, iar faptul ca iubitul ei ajunge sa se indragosteasca de un alt barbat e dubios. Din punctul meu de vedere s-ar putea intelege ca a iubit-o atat de mult pe fata incat n-a mai putut iubi o alta femeie asa ca a apelat la cealalta varianta, nu e asa, dar ma consolez cu chestia asta, ca sa pot sa ma impac cu ideea ca am vazut asa ceva.

Pe L. a impresionat-o replica din final “iubeste-ma putin, dar iubeste-ma pentru mult timp”. Dragut intr-adevar, daca ar fi fost o replica rostita de o femeie catre un barbat sau invers, in niciun caz intre doi tipi!

De 3 ori dragoste

e piesa la care m-a trimis K pentru a-i tine locul si cu ocazia asta ne-am vazut si revazut cu totii, am baut cafeaua (lipton-ul) pe care nu credeam ca o s-o (mai) bem vreodata. Z. semana mai mult ca niciodata cu un ghemotoc datorita frezei “sauvage”, in rest a ramas la fel de vorbareata, la fel de calofila, la fel de interesanta cum era si ultima data cand am vazut-o.

Piesa n-as recomanda-o decat persoanelor care iubesc arta japoneza sau care vor sa schimbe peisajul, vor sa vada ceva mai inedit. Mie mi-a fost greu la inceput sa gust din atmosfera aceea in stil japonez, care de fapt a fost destul de bine realizata, insa felul in care se unduia (ca sa nu zic altfel) Hannah (Raluca Gheorghiu) in incipit nu mi-a indus niciun fel de sentiment de melancolie, tristete sau mai stiu eu ce, din contra, m-a amuzat teribil. Piesa devine interesanta abia pe la jumatate, cand intervin elemente si personaje comice. Mi-a placut cum au jucat Emil Hossu si Diana Lupescu, ce-i drept au interpretat si niste personaje mai “de efect”. Sfarsitul a fost interesant si parea destul de complicat, o parte destul de grea pentru actori intrucat fiecare trebuia sa-si rosteasca de doua ori discursul, in doua moduri diferite. Am aflat ulterior ca piesa era o imbinare a doua opere diferite, cu o tema comuna, ceea ce mi-a lamurit cat de cat confuziile legate de continuitatea ei pentru ca aceasta parea intr-adevar compusa din doua bucati juxtapuse. Cei interesati, se pot duce la Nottara sa o vada.

scrisoare…

limbile ceasului se misca, se aud in camera goala ca niste ochi care clipesc o data pe secunda. bucataria e goala, uleiul inca mai sfaraie in tigaie. pe masa…o farfurie plina cu clatite si niste dulceata de visine.

se aude liftul cum urca si oamenii care pasesc pe scara. se aud peretii cum trosnesc si parchetul scartaie. el nu fumeaza (niciodata). doarme. pe jos, ciorapii lui de azi, de ieri, de alaltaieri, de cateva saptamani stau imprastiati, iar tricoul gri s-a murdarit si nu stie sa-l spele. pantofii sunt aruncati pe sub pat, iar perna e aceeasi, acelasi asternut de cine stie cand.

ei nu-i place sa spele, nu i-ar spala decat ciorapii si tricourile. odata le-a adunat pe toate intr-un cos, le-a aruncat in apa si a uitat de ele. s-au decolorat, s-au distrus.

praful e de doua degete pe biblioteca si mancarea e mereu rece. ea nu stie sa faca mancare.

bucati din tavan se desprind si cad. degetele se joaca in praful de pe birou, schiteaza raspunsuri, mesaje, intrebari.

One Flew Over the Cuckoo’s Nest

simt ca trebuie sa citesc o carte, o carte buna, o carte oarecare, nu conteaza, dar s-o citesc pana la sfarsit. am lasat prea multe carti neterminate lunile astea si acest lucru imi induce un sentiment de superficialitate.

Romanul lui Ken Kesey, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, a fost ultima carte despre care pot spune ca mi-a atras atentia si nu neaparat pentru povestea in sine, ci mai ales pentru detaliile fine care creeaza o adevarata psihologie a societatii contemporane. Intreaga actiune este vazuta prin ochii unui pacient indian dintr-un spital de nebuni, spital condus cu strictete de Sora Sefa pana in momentul in care linistea acestui ospiciu este zdruncinata de un nou venit – Randle Patrick McMurphy.

Am inceput sa citesc cartea asta mai mult din greseala si credeam ca e vorba de ceva comercial, insa m-au surprins tipologiile si mentalitatile amestecate in ea: oameni cu teama de realitate, oameni carora le era frica de integrare, oameni care, de fapt, nu erau nebuni, ci speriati – “iepuri” cum se autointitulau. Cat despre personajul principal, McMurphy, pot spune ca are o constructie geniala. Este un personaj controversat, omul cu un cazier incarcat, omul trecut prin multe, invatat sa traiasca fara restrictii, fara legi, dar e totodata cel care ii vindeca pe bolnavi de frustrarile lor. E cel care poate sa vada erorile societatii si influenta negativa asupra individului uman, de aceea si alege sa traiasca dupa propriile reguli. Sfarsitul lui tragic este consecinta pe care o sufera pentru ca a ales sa depaseasca limitele si sa-i traga si pe ceilalti dupa el, o trimitere la pedeapsa primita in urma luptei cu societatea.

M-a influentat foarte mult aceasta carte si in modul de a scrie la un moment dat si in felul de a gandi, mi-a spus ceva si pentru asta o consider o carte buna. Am vazut si filmul, un film foarte laudat de altfel, premiat cu 5 oscaruri. Distributia e buna, Nicholson a jucat exceptional, ca de obicei, dar per total nu pot zice ca m-a impresionat. Au taiat prea mult din poveste ceea ce a stirbit mesajul adevarat, punand mai mult accent pe actiune.

existenta schopenhaueriana

mergeam spre Amzei, pentru ca ele sa cumpere ata, pentru ca ele iubesc si pentru ca ele vor sa-si innoade iar gandurile, printre firele de 1 leu. gandurile mele tindeau catre viitorul iluzoriu, care cica nu e decat un prezent suspendat. si viitorul ala pare marcat de 3 litere seci – ASE, care incep sa se stearga incet, chestie care ma intriga. acum trebuie sa revizuiesc si sa refac toate planurile, care erau oricum incerte, trebuie sa socotesc si sa scotocesc toate variantele posiblie si imposibile. cea care mi-a suras cel mai tare a fost sa plec undeva peste mari sau peste tari, mai ales acum cand oamenii ma imping de la spate sa o fac. ironia care ma inconjoara ma face sa cred ca eu n-am ce cauta acolo si ca sunt batuta in cuie aici. si mai sunt alte variante, anemice, care se-nfiripa pe nesimtite in jurul acelor 3 litere de care mi-e prea frica.

in timp ce mergeam spre Amzei si ne gandeam la chestiile astea, ne-am lovit de un tip care impartea fluturasi. acesta imi tranteste in fata Ghidul Carierei Tale – Primavara 2008, asa ca raspuns predestinat la toate indoilile mele. l-am rasfoit si ochii mi-au picat pe pagina cu Ubisoft. aici se cautau game designeri, game developeri, graphic artisti si mi-am amintit de zombii ( pe fundal se aude dramatic The Cranberries – Zombie) care lucreaza in firma asta, de oamenii aia obsedati de detalii, cu pielea prea alba si mintea predispusa la o fisurare virtuala. m-am vazut o viata intreaga cu ochii lipiti de ecranul calculatorului intr-o astfel de firma, iar pe ecranul ala scria implacabil – fortuna labilis.

fictiune

e greu sa faci diferenta dintre realitate si fictiune la un moment dat. multi traiesc pe muchie, si nu-si dau seama cand trec dintr-un plan in altul.

aseara ma plimbam pe un camp de molii, azi, la lumina mi-am dat seama ca erau de fapt fluturi. acum cateva zile erau lilieci, care zburau violent deasupra mea si mi se incurcau in par. de-aia m-am si tuns, scurt, scurt de tot, ca sa ma feresc de ei si acum cand ma uit in oglinda imi pare rau si ma urasc, pentru ca le vad pe toate tipele alea tunse baieteste, care vin la tine sa-ti ceara tigari.

ieri imi placea sa pierd timpul, azi am mainile mazgalite de cerneala, da de cerneala pentru ca eu scriu doar cu stiloul pentru ca imi plac petele de cerneala lasate pe hartie. imi place sa cred ca am o mare albastra in fiecare caiet, imi place sa scriu caligrafic, dar nu pot pentru ca nu am rabdare. cand am deschis azi caietul de economie parca am deschis o furtuna. si iar m-a furat peisajul si am ajuns sa ma visez deasupra Bucurestiului facand poze pentru Time Out strazilor plouate si intunecate, sperand sa ma primeasca si pe mine in numarul viitor. ideile s-au amestecat. ma gandeam ce salariu are cersetorul de la metrou, cu cat creste productivitatea marginala un nou jurnalist angajat, cati pictori se declara someri etc. creierul meu facea exercitii inconstient, in urechi auzindu-se ecoul tragi-comic al zilei de maine.

m-am intors pe campul de molii,lilieci, fluturi intr-un final ca sa caut un copil pe care am promis sa-l aduc acasa la ora 9.

nisipul sa zgarie lin, iar marea sa fie murdara

“trenul accelerat Bucuresti – Constanta pleaca in 5 minute de la linia 5″, autostrada Soarelui e plina pe toate cele 3 benzi, din casetofon se aude Vama Veche – Vama Veche. Bucurestiul se goleste din nou. urmeaza trei zile ploioase si friguroase, trei nopti exuberante, valuri reci, nisipul ud iti va umple pantofii…

“ai grija sa nu aluneci pe stanca aia. a iesit soarele, hai repede, ia-ti costumul sa facem o baie pana nu dispare. e rece, dar fa-mi o poza. mai repede ca inghet! “

si acum stai in fata calculatorului cu fata brazdata de un zambet subtil, amintindu-ti cum ti-au clantanit dintii in momentul ala.

“mai ia-ti un pulover pe tine, ba mai bine ia-ti un hanorac ca o sa ploua si n-avem umbrela. nu mai numara nisipul, mai bine numara scoicile, n-ai luat destule ca sa umpli fiecare gol lasat acasa. asta e sparta, arunc-o, mai sunt destule scoici de-astea, iti caut eu alta…”

…da, e greu sa te dezlipesti de ceva ce ai gasit cu greu. pumnii tai refuza sa se desclesteze si sa te elibereze, au impersia ca traiesc ceva ireversibil.

“m-am impiedicat de o sticla de bere, uite inca una, inca una…e plina plaja. uite-i pe-aia cum dorm acolo, sunt in pantaloni scurti, cred ca au degerat. de fapt nu cred ca mai simt nici frig, nici nimic …”

a doua zi ti-ai dat seama cine erau de fapt “aia”.

“fii atent ca vine un val. acum uite, ti s-au udat tenesii. stai, nu fugii, ca o sa ma stropesti si pe mine!”

si te trezesti, a fost doar un moment.