the whole world is moving and I’m standing still …

experiment

Originally uploaded by u.violet

… cam asta e sentimentul … atunci cand vrei si nu poti.

am crescut fortat sub motto-ul “nu exista nu pot” (expresie pe care o detest si pe care n-am acceptat-o niciodata, dar pe care o repet oratoric altora) si ma doare cand imi dau seama ca exista! nu pot sa fiu in momentul asta pe tarmul bulgaresc al Marii Negre, sa-mi ingrop picioarele in nisipul rece de acolo, sa tremur aiurea de frig, sa adorm pe un sezlong cu o bere proasta in mana, sa ascult din nou istorii istorice si sa mi se inchida ochii cand vine vorba de blocuri comuniste, cruzimea hitlerista, umorul prost al englezilor, sa ma trezesc subit si sa mai pun din cand in cand cate o intrebare somnambula sau sa mai rad la o gluma amortita de ebrietate si de somn. nu pot sa vad rasaritul de pe partea aia a marii si-n ureche sa-mi fredoneze dubios si atipic, dar intr-o atmosfera atat de perfecta, Kid Rock, all summer long. nu pot sa ma spanzur cu o alga aici in camera asta uscata.

ma uit pe geam. parca ma uit peste o imagine facuta cu un aparat foto profesionist. lumina perfecta, incadrare si forme impecabile. sepia cu nuante violet, de la lumina magazinelor. nebunia s-a calmat, meciul s-a terminat satisfacator, oamenii au baut, au sarbatorit si s-au culcat inmuiati in alcool si fericire. strazile sunt pustii acum, lumina felinarelor curge sintetic peste sosea, mai trece cate un troleu defect, uitat prin cine stie ce colt al orasului, sau cate un nebun care se grabeste sa se plimbe pe Magheru cu cei 180-200 si ceva de cai, care-l vor purta ca gandul si ca vantul …

ironic si neinteresant, pe pat imi zace Giovanni Papini cu capodopera sa obscura “Chipuri de oameni”. n-aveau ce ma interesa la Metropolitana si m-am bazat pe simtul meu beletristic, astfel ca aceasta a fost prima carte pe care mi-a cazut mana, am luat-o fara sa-i citesc autorul sau titlul, am aruncat-o in geanta si m-am grabit spre Green-ul plin de oameni si parasit de mine in ultima saptamana. acum il descopar pe Papini cel filosofic, istoric, erudit si totodata nonconfomist si paradoxal. “frumusetea [...] este revelatia unei vieti profunde si senine” remarca acesta uimitor si profund. balanta mintii mele cumpatate cantareste grav micuta carticica absolut interesanta a acestui incontestabil Giovanni Papini (pe care nu cred ca l-a mai elogiat cineva asa de mult cum am facut-o eu in acest moment al plictisului total) si micuta culegere de stiinte exacte, exponentiale, radicali, logaritmi si alte minuni ale universului, a lui Nastasescu si Nita. nu pot, nu pot spune nu pot la asemenea tentatii, asemenea desfatari intelectuale.

orasul uscat de vara si de dor s-a stins putin in nemiscare, iar eu am ramas sa-l pazesc … si gandurile ma tarasc inapoi prin nisip, prin scoici, prin marea de care nu pot sa ma satur.

puzzle

ecranul gol, alb, asteapta sa fie umplut. apa. bea apa, dar sticla e goala. mintea ei e goala. deschide caietul alb, gol si incearca sa citeasca ce scrisese candva prin el. acum isi numara pe degete amintirile. au fost prea multe, s-au saturat si au supravietuit cele mai puternice, sau cele mai recente sau sau…

inspira. expira. tot aerul din camera intra si iese din plamanii ei. prin pereti incep sa se auda bataile inimii. totul se resoarbe intr-un punct fix din palma ei…un pix, tastatura, monitorul, patul, dulapurile, baia, dormitorul, bucataria, sufrageria, holurile, balconul, scarile, blocul, strazile, parcul, cafenelele, teatrul, magazinele, cinematograful, scolile, liceul, cartierele, orasul, tarile, marea, continentele, planeta, stelele, soarele….

spitalul Pantelimon, sectia de neurologie. in fata ei asteapta cateva persoane. o fata intra grabita pe hol, se opreste brusc in dreptul lui. “buna buna ce cauti aici ai patit ceva nu nimic tu eu astept pe cineva pe cine pe alexandra s-a nascut acum trei zile si azi va fi externata trebuie sa plec pa pa”. era a 3-a oara cand intra in spitalul ala si parea mai mic, prin holurile lui se auzea inca pulsul ei.

cineva tipa. timpul, iar timpul. este timp, timpul asteapta. taci. eu o sa merg pe jos pentru ca am timp. incepe sa ploua.

08.08.08 Georgia ataca Osetia de Sud. in acelasi timp la Beijing se da startul Jocurilor Olimpice. in acelasi timp o fata isi ridica permisul de conducere din Pipera. i s-a zis ca cifra 8 ii poarta noroc.

pe Barbu Vacarescu un copil slab si jegos spala parbrize.”sa furi nu e frumos, poti sa ceri, dar nu trebuie sa furi ” i-a spus intr-o zi unei fetite de pe aceeasi strada, care furase ceva. azi un nemernic n-a vrut sa-i dea bani si l-a lovit cu masina. zambetul murdar al copilului s-a imprastiat pe toata strada ca o soapta, ca o parere de rau.

o plaja mancata de valuri. 33 de grade, un soare nociv si o ora nepotrivita. pielea se arde. nisipul o inveleste usor. este momentul in care-si poate cantari toate gandurile. ganduri acide, mai acide decat ultravioletele care-i ataca meschin epiderma. si trece iar prin momentul de panica inabusita, prin care trece zilnic. fericire deplina, paroxism incontrolabil. la baza tuturor sunt lucruri mariunte care te mananca de la exterior spre interior sau invers.

expira. inspira. inima bate incontrolabil. cineva tipa.

*

am vazut Eternal Sunshine of the Spotless Mind si am incercat sa-mi limpezesc si eu putin mintea. sa-ti limpezesti mintea nu inseamna sa uiti tot ci sa pastrezi doar ce e mai frumos, bun si sincer – “Blessed are the forgetful, for they get the better even of their blunders.” ( Nietzsche) filmul e interesant, ciudat si e cu Jim Carrey, deci merita vazut.

scrisoare pentru cei mai vechi

azi dimineata m-am trezit si m-am dus direct la oglinda. in timp ce ma priveam mi-am amintit discutia de ieri… obrazul meu, obrazul tau, obrajii nostri erau ca nectarinele in vremurile cand tu aveai grija de mine. pe-atunci umbrele noastre erau cu vreo 40 cm mai mici si atat de usoare incat atunci cand batea vantul, le lua pe sus, le ducea prin gradini, peste case, le ridica precum niste zmee si le ducea pana-n cer, unde le spargea intr-o furtuna de suflete. apoi incepea ploaia.

ieri ne-am amintit… de blocurile cu 2 etaje … de atunci cand “deschidea maica-ta usa la intrare si tu ieseai pe langa ea si iti luai viteza sus la noi”… de foaia cu desene pe care ti-am ascuns-o in penar si te-a certat profesoara cand a gasit-o, crezand ca esti un infantil si desenezi in timpul orei … de ei care erau mereu pe strada lata jucand fotbal sau finante … de ele care se jucau cu papusile mele … de garajul mazgalit de creta, de bicicletele cu roti ajutatoare, de cutiile de chibrituri si inghetata de capsuni.

azi am vrut sa ma intorc, dar timpul lor m-a depasit. i-am gasit intr-un univers de o maturitate inexplicabila, un univers al casniciei, al maternitatii. mintea mea puerila nu poate sa perceapa asa ceva, mai ales cand ma gandesc ca intre noi nu stau decat 2-3 ani.

au fost odata ca niciodata copii.