scrisoare pentru cei mai vechi

azi dimineata m-am trezit si m-am dus direct la oglinda. in timp ce ma priveam mi-am amintit discutia de ieri… obrazul meu, obrazul tau, obrajii nostri erau ca nectarinele in vremurile cand tu aveai grija de mine. pe-atunci umbrele noastre erau cu vreo 40 cm mai mici si atat de usoare incat atunci cand batea vantul, le lua pe sus, le ducea prin gradini, peste case, le ridica precum niste zmee si le ducea pana-n cer, unde le spargea intr-o furtuna de suflete. apoi incepea ploaia.

ieri ne-am amintit… de blocurile cu 2 etaje … de atunci cand “deschidea maica-ta usa la intrare si tu ieseai pe langa ea si iti luai viteza sus la noi”… de foaia cu desene pe care ti-am ascuns-o in penar si te-a certat profesoara cand a gasit-o, crezand ca esti un infantil si desenezi in timpul orei … de ei care erau mereu pe strada lata jucand fotbal sau finante … de ele care se jucau cu papusile mele … de garajul mazgalit de creta, de bicicletele cu roti ajutatoare, de cutiile de chibrituri si inghetata de capsuni.

azi am vrut sa ma intorc, dar timpul lor m-a depasit. i-am gasit intr-un univers de o maturitate inexplicabila, un univers al casniciei, al maternitatii. mintea mea puerila nu poate sa perceapa asa ceva, mai ales cand ma gandesc ca intre noi nu stau decat 2-3 ani.

au fost odata ca niciodata copii.