scrisoare de dragoste?

dragul meu soldat de plumb,

te iubesc. simplu, clar, sincer, naiv pur, nemotivat. te iubesc luni marti miercuri joi vineri sambata duminica. te iubesc in ianuarie in februarie in martie in aprilie in mai in iunie in iulie in august in septembrie in octombire in noiembrie in decembrie. te iubesc de 1,2,3,4 …. infinite ori. te iubesc mecanic, sintetic, supranatural, fantastic. iubesc parul tau albastru si ochii blonzi, pielea ta plumburie, picioarele, mainile, degetele, nasul, buzele. te iubesc cand esti prost, cand esti nervos, cand esti calm, cand esti trist, cand esti cand nu esti, cand ma urasti, cand ma iubesti. te iubesc si n-am nevoie de cuvinte frumoase, idei originale sau fapte nemaipomenite ca sa-ti dovedesc asta. te iubesc si-atat.

cu drag,

papusa ta de portelan

P.S: acum inlocuieste verbul “a iubi” cu antonimul lui.

* doua sentimente, pe care se zice ca nu le desparte decat un pas. cele mai maleabile sentimente, cele mai comune, cele mai “des simtite”, cele mai frustrante, cele care au nascut si care distrug lumea. doua sentimente simetrice, simetrizabile, asociative, translative, magnetice. dupa ce treci prin ambele, trebuie neaparat sa treci prin ambele, e inevitabil, te simti nul, evident, pentru ca se anuleaza reciproc. e atat de rational, atat de matematic, acest sentiment al nostru. suntem reci, mecanici, suntem de plastic si de plumb.

caramizi

azi mi-au daramat ferestrele din lemn ca sa puna altele noi. pentru cateva ore am simtit cum e sa traiesti expus, fara perdea, fara jaluzele, fara sticla aceea, care in ciuda faptului ca e transparenta oferea o oarecare siguranta, protectie. e o senzatie de libertate nociva, poluanta, care te invadeaza fara sa ti-o doresti. au cazut bucati consistente din pereti si zgomotul strazii se prelinge in camera printr-o gaura de sub rama. acum pot sa numar caramizile, dispuse asimetric intr-un ciment putrezit, pot sa numar anii care-au suflat peste blocul asta comunist si iernile imbibate in el, ploile care l-au ros si l-au mucegait. imi lipesc fruntea de noul meu geam. e rece si-l simt cum tremura sub pasii lor, fuga lor, vorbele lor, certurile, somnul, muzica, fericirea lor, vietile lor, sub presiunea a tot ce e afara si se loveste haotic de el.

e ispititor sa-i asculti pe strazi cum vorbesc despre filme, carti, mancare, medicamente, probleme, examene, cum se lauda, cum se barfesc unii pe altii, cum isi nascocesc destinele.

*ziua de azi a trecut violent. ma oboseste alergatul asta dintr-un colt al Bucurestiului in altul.