Constanta

strada uriasa ne-a adus aici, la margine de lume.

oamenii sunt ciudati, prea tacuti parca. semafoarele galbene se perinda hipnotizant de-a lungul strazilor ce  traverseaza labirintic orasul antic, adunand toata mizeria acestuia si coborand-o in nisip si apoi in mare. aici se sfarsesc toate strazile Constantei, pe-o plaja trista, neingrijita, plina de betoane si constructii nefinalizate.

am senzatia de gol…orasul imi pare mut.

plaja e ciudat de pustie si luna aproape plina. se-aud valurile cum se lovesc turbate de stavilopozi. undeva se zaresc doi serpi giganti incolaciti, din burta carora urla sute de broaste … un tobogan din acelea vechi, peste care au crescut buruieni si apa, transformandu-l intr-un fel de mlastina.

spre miezul noptii, masinile incep sa coboare spre centrul plajei, oprindu-se la mal, dar nimeni nu iese din ele, ramanand pietrificate in nisipul umed.

aici incepe si se sfarseste dragostea, aici se spala pacatele, aici esti liber, gol, nebun …

pasim desculti, scoicile ne zgarie in talpa, nisipul ne intra in sange, se-amesteca cu noi.

“te-am adus aici sa-ti traiesti visul toxic. inghite cat de multa apa sarata poti dar nu te ineca, intinde-te pe plaja si asteapta dimineata aceea de vara. am sa ma intorc dupa tine peste cateva luni sau chiar mai devreme.”

am plecat. pe drum m-am intalnit cu o haita de caini, niste suporteri dementi iesiti de la meci…am trecut pe langa casa sinistra plina cu aurolaci si peste numeroasele baruri luxoase si goale.

casele de-aici, de pe marginea marii sunt mai frumoase. am intrat si eu in una dintre ele si m-am culcat in mansarda, cu geamul deschis si marea soptindu-mi la ureche. dupa doua zile utopice m-am intors.am gresit drumul, caci strada imensa devenise mai lunga si mai intortocheata.

am sa ma intorc dupa tine, nu puteam sa-i las sa-ti ucida visul aici.