a design for life

Originally uploaded by u.violet

anihilarea prezentului ii poarta viata alternativ din trecut in viitor si invers. traieste cu sufletul inmuiat in teama de prematuritate, vazand cum, de la o zi la alta totul capata o alta forma, se contorsioneaza, se comprima, se farama si in final dispare. se trezeste uneori intr-o camera indoliata, singura. coboara furtunos scarile blocului si alearga la intamplare, dar cladirile sunt la fel peste tot, cenusii, mucegaite, descompuse. apoi, brusc incepe sa miroasa a fluturi si a lumina, culori toxice o invesmanteaza si simte cum in trup si in minte ii incolteste un paroxism latent. atunci aspiratiile ii construiesc o noua umbra, respira un aer abstract, sufocant. slabele impulsuri de a se detasa sunt insuficiente. o viata mai puternica se naste in ea, o minte geniala, dar haotica o anima … paradoxal, in pumn mai tine inca strans o farama de realitate.

Marchizul de Sade

prima dorinta implinita pe anul acesta. am fost la Odeon, am vazut o piesa sadic de spectaculoasa de la costume, veritabile creatii ale lui Catalin Botezatu, scenografie, in care s-a regasit talentul lui Beatrice Rancea de a inchega regia, miscarea scenica si muzica intr-un spectacol superb pana la prestatia ireprosabila a actorilor. Florin Zamfirescu “de Sade” isi doteaza personajul cu farmecul otravit al inteligentei, cinism si cu un umor pervers, dansand mereu pe marginea prapastiei. Marchizul de Sade, a pus pe jar intreaga sa epoca prin operele care sfidau cu nerusinare tabuurile vremii. Insa, dincolo de viciu se ascunde un mesaj brutalizat referitor la creatie si chinurile ei.

nu-mi pot imagina un alt mod mai perfect pentru a pune in scena drama controversatului marchiz. este o piesa pe care as revedea-o oricand.

poveste

oamenii din povestea asta au toti aceeasi varsta. se nasc toti odata si mor toti odata, iar dupa ce mor o alta generatie le ia locul. se nasc din pamant si n-au nicio valoare, nicio cultura, n-au istorie, n-au averi, n-au familii, rude, sunt goi, nuli si perfect egali unii cu ceilalti. oamenii acestia se cresc singuri, se formeaza, se civilizeaza, creeaza, coopereaza, invata sa iubeasca si ajung sa-si formeze o viata libera si armonioasa.

oamenii acestia au o structura identica. arata la fel, gandesc la fel, au aceleasi capacitati fizice si mintale. sunt echilibrati, aseptici, calculati, programati. lumea lor e delimitata si ingradita de oglinzi si niciunul nu s-a gandit vreodata sa paseasca dincolo pentru ca dincolo nu e nimic. dincolo nu exista. asta cred ei, asta trebuie sa creada.

oamenii acestia sunt perfecti si reusesc sa creeze o societate perfecta, dar nu lasa nimic in urma, pentru ca dupa un secol, atat traiesc, un secol fix, mor si totul dispare. totul se transforma la loc, in pamant, oglinzile se crapa si o apa imensa patrunde inauntru, amesteca la loc lutul si o alta generatie ia nastere.

I’ve got wires coming in, I’ve got wires coming out of my skin…

litho

Originally uploaded by u.violet

ne tinem sperantele in cutii de gheata ingropate sub piele.

am lipit trecutul de pereti ca sa raman treaza. viitorul inseamna doar dezumanizare.

cate-un ecou se loveste din cand in cand de fereastra. o deschid si-l primesc inauntru. il ascult, facem compromisuri mereu in favoarea lui, ce altceva sa mai fac? sute de ecouri intra zilnic pe sute de fereastre mintind spontan si totusi, credem ca unul va fi util, curabil.

ne-am transformat in papusi si asteptam ca cineva sa ne invete sa mergem. ne-au cusut sfori si ne manevreaza stangaci. suntem papusile unui copil labil care ne dezmembreaza si ne indoapa cu supradoze de paracetamol.

roluri inversate

intreaba-ma si n-astepta raspuns. incearca sa ghicesti cuvintele care-mi stau pe buze. vreau sa vorbesti. sa vorbesti mult, iar eu sa tac. sa te ascult pana ma plictisesc si apoi sa ma prefac doar ca te ascult.

esti fericit?

pana ieri am fost fericit. acum fericirea s-a fragmentat. sunt fericit doar cateodata. uneori dimineata cand vii sa bem cafea sau cand ne uitam la filme si n-ajungem sa vedem sfarsitul. sunt fericit cand e ceata infinita pentru ca pot sa te ascund de lume in ea. sunt fericit cand parul iti miroase a iarna si-aud ninsoarea din tine si-ncerc s-o inteleg. sunt fericit cand inteleg.

ce te intristeaza?

mintea mea si gandurile pe care ma lupt sa le scot din mine si sa le arunc cat mai departe ca sa nu le gasesti si nici ele sa nu te gaseasca pe tine. ma intristeaza oamenii cu maini murdare, oamenii de creta si oamenii care ne privesc insistent. ma intristeaza cuvintele de metal in care ne cantarim universul.

esti fericita?

uneori. cand eram copil nu te cunosteam. atunci eram pe deplin fericita.

ecce homo !

suntem oameni si suntem bolnavi. suntem bolnavi de fericire. suntem bolnavi de tristete, de prea multa dragoste, de pacate…

suntem vulnerabili si riscam sa ne imbolnavim mereu cu ura, suferinta, bucurie, cu singuratate si cu moarte. suntem perfecti, uneori. avem o perioada de gratie, dupa care decadem. fiecare miscare ne uzeaza, fiecare gand ne intuneca, fiecare zambet sapa un nou rid in chipul nostru.

suntem umbre, flori si gesturi. suntem niste sentimente scoase din masina de spalat si intinse la uscat pe sarma dintre doua blocuri murdare.

suntem complecsi intr-un mod inutil. purtam in noi bagaje de vise si idei. suntem gazda temporara a unor suflete orfane. suntem luturi arse aruncate in bazare sentimentale. suntem si nu suntem. incerti, nehotarati, tulburati si tematori. nelamuriti, intrebatori. chinuiti, mutilati, imblanziti, slefuiti…respiram, ne oxidam, ne nastem din pamant si din carne si umblam nauci. nu stim unde. nu stim de ce.

suntem oameni si suntem bolnavi de viata.

maini albastre

privesc – maini albastre ce-mi cantaresc viitorul. pumnii s-au desfacut si m-au lasat sa aleg. sa aleg, ce tortura cand traiesc intr-un ceas stricat. cate zile au mai trecut? cat pot sa ma mai gandesc? “sa aleg” ma opreste aici. nu pot sa fug, nu pot sa inchid ochii si sa revin cand totul e hotarat si nu mai am de ales.

aici cand vrei ciocolata, intinzi mana si ai ciocolata. esti dezbracat, iti imaginezi niste haine si te-mbraci. vrei sa citesti, te duci la biblioteca daramata, pui mana pe-o carte si citesti, nu-ti place o arunci si iei alta. aici nu se alege nimic. aici e haos. aici se traieste in dezordine, totul cade din rafturi, din dulapuri, totul e demolat. se doarme pe jos, printre lucrurile imprastiate. se mananca in farfurii sparte. timpul se masoara dupa cum bat inimile. aici nu alegi. aici intinzi o mana, prinzi, incerci, arunci, prinzi iar etc. pe ei cine o sa-i invete sa traiasca asa? pe mine cine o sa ma-nvete sa traiesc altfel?

ma oglindesc in palmele albastre si-astept raspunsul. sa decida ele.

scrisoare de dragoste?

dragul meu soldat de plumb,

te iubesc. simplu, clar, sincer, naiv pur, nemotivat. te iubesc luni marti miercuri joi vineri sambata duminica. te iubesc in ianuarie in februarie in martie in aprilie in mai in iunie in iulie in august in septembrie in octombire in noiembrie in decembrie. te iubesc de 1,2,3,4 …. infinite ori. te iubesc mecanic, sintetic, supranatural, fantastic. iubesc parul tau albastru si ochii blonzi, pielea ta plumburie, picioarele, mainile, degetele, nasul, buzele. te iubesc cand esti prost, cand esti nervos, cand esti calm, cand esti trist, cand esti cand nu esti, cand ma urasti, cand ma iubesti. te iubesc si n-am nevoie de cuvinte frumoase, idei originale sau fapte nemaipomenite ca sa-ti dovedesc asta. te iubesc si-atat.

cu drag,

papusa ta de portelan

P.S: acum inlocuieste verbul “a iubi” cu antonimul lui.

* doua sentimente, pe care se zice ca nu le desparte decat un pas. cele mai maleabile sentimente, cele mai comune, cele mai “des simtite”, cele mai frustrante, cele care au nascut si care distrug lumea. doua sentimente simetrice, simetrizabile, asociative, translative, magnetice. dupa ce treci prin ambele, trebuie neaparat sa treci prin ambele, e inevitabil, te simti nul, evident, pentru ca se anuleaza reciproc. e atat de rational, atat de matematic, acest sentiment al nostru. suntem reci, mecanici, suntem de plastic si de plumb.

caramizi

azi mi-au daramat ferestrele din lemn ca sa puna altele noi. pentru cateva ore am simtit cum e sa traiesti expus, fara perdea, fara jaluzele, fara sticla aceea, care in ciuda faptului ca e transparenta oferea o oarecare siguranta, protectie. e o senzatie de libertate nociva, poluanta, care te invadeaza fara sa ti-o doresti. au cazut bucati consistente din pereti si zgomotul strazii se prelinge in camera printr-o gaura de sub rama. acum pot sa numar caramizile, dispuse asimetric intr-un ciment putrezit, pot sa numar anii care-au suflat peste blocul asta comunist si iernile imbibate in el, ploile care l-au ros si l-au mucegait. imi lipesc fruntea de noul meu geam. e rece si-l simt cum tremura sub pasii lor, fuga lor, vorbele lor, certurile, somnul, muzica, fericirea lor, vietile lor, sub presiunea a tot ce e afara si se loveste haotic de el.

e ispititor sa-i asculti pe strazi cum vorbesc despre filme, carti, mancare, medicamente, probleme, examene, cum se lauda, cum se barfesc unii pe altii, cum isi nascocesc destinele.

*ziua de azi a trecut violent. ma oboseste alergatul asta dintr-un colt al Bucurestiului in altul.

a venit, a venit toamna

in ureche incepe sa-mi bata subtil vantul rece, vantul dureros…si ce ma doare cel mai tare e ca stiu ca acesta e inceputul tuturor uraganelor ce vor urma sa treaca prin mine…

… asa imi incepusem pagina acum 3 zile, cand inca afara era cald, soare si-mi palnuiam un sfarsit tarziu, eroic de vara. totusi undeva in mine incepuse deja sa ploua si sa fie frig. evident, toate planurile s-au topit sub forta catorva cuvinte si s-au scurs timid inapoi in mintea care le-a conceput. am simtit prin toti nervii micuta implozie care a avut loc atunci, m-am asezat pe marginea prapastiei care se cascase, cu picioarele atarnand in gol. am maltratat 4 pagini de hartie, am omorat 3 zile in cel mai crunt, banal si plictisitor mod. dupa socoteli, framantari si alte chestii pe care le-am tinut doar pentru mine m-am reintors la starea mea de nirvana, constientizand ciclicitatea starilor, sentimentelor si evenimentelor pe care le traiesc.

azi, 15 septembrie, a inceput cu adevarat sa ploua si sa-mi fie frig. oamenii au fost agitati. Bucurestiul a fost ca un musuroi de furnici, zdrobit, chemand ploaia. oamenii s-au bucurat de ploaie si de mancare…sau oamenii s-au ascuns de ploaie in mancare. haos, disperare, foame. s-au calcat in picioare pentru un hamburger, sau o aripa prajita de pui. eu am experimentat o stare de indolenta amestecata cu melancolie, dezgust, nerabdare, cu usoare sclipiri de interes, ucise insa de atmosfera flegmatica, noroioasa si tot asa. m-a plouat, m-a batut vantul, mi-a fost si frig, m-am umplut de noroi incercand sa scap de aceasta isterie si criza a oamenilor adunati unul intr-altul, luptandu-se pentru un scaun si o masa spre a-si savura animalic hrana. am cautat cel mai obscur, pustiu si necunoscut loc, mi-am luat o cafea si-am asteptat sa ma usuc.

Bucurestiul e plin din nou.

a venit toamna si vreau sa cada frunzele, sa ploua calm, vreau sa-l aud pe Alifantis cantand pe-o strada din Amzei despre emotiile lui Nichita.