a venit, a venit toamna

in ureche incepe sa-mi bata subtil vantul rece, vantul dureros…si ce ma doare cel mai tare e ca stiu ca acesta e inceputul tuturor uraganelor ce vor urma sa treaca prin mine…

… asa imi incepusem pagina acum 3 zile, cand inca afara era cald, soare si-mi palnuiam un sfarsit tarziu, eroic de vara. totusi undeva in mine incepuse deja sa ploua si sa fie frig. evident, toate planurile s-au topit sub forta catorva cuvinte si s-au scurs timid inapoi in mintea care le-a conceput. am simtit prin toti nervii micuta implozie care a avut loc atunci, m-am asezat pe marginea prapastiei care se cascase, cu picioarele atarnand in gol. am maltratat 4 pagini de hartie, am omorat 3 zile in cel mai crunt, banal si plictisitor mod. dupa socoteli, framantari si alte chestii pe care le-am tinut doar pentru mine m-am reintors la starea mea de nirvana, constientizand ciclicitatea starilor, sentimentelor si evenimentelor pe care le traiesc.

azi, 15 septembrie, a inceput cu adevarat sa ploua si sa-mi fie frig. oamenii au fost agitati. Bucurestiul a fost ca un musuroi de furnici, zdrobit, chemand ploaia. oamenii s-au bucurat de ploaie si de mancare…sau oamenii s-au ascuns de ploaie in mancare. haos, disperare, foame. s-au calcat in picioare pentru un hamburger, sau o aripa prajita de pui. eu am experimentat o stare de indolenta amestecata cu melancolie, dezgust, nerabdare, cu usoare sclipiri de interes, ucise insa de atmosfera flegmatica, noroioasa si tot asa. m-a plouat, m-a batut vantul, mi-a fost si frig, m-am umplut de noroi incercand sa scap de aceasta isterie si criza a oamenilor adunati unul intr-altul, luptandu-se pentru un scaun si o masa spre a-si savura animalic hrana. am cautat cel mai obscur, pustiu si necunoscut loc, mi-am luat o cafea si-am asteptat sa ma usuc.

Bucurestiul e plin din nou.

a venit toamna si vreau sa cada frunzele, sa ploua calm, vreau sa-l aud pe Alifantis cantand pe-o strada din Amzei despre emotiile lui Nichita.

o continuare mai personala

acum 2 ani, eram in Cismigiu, pe banca sub statuia lui Eminescu, pe aceeasi banca sub care mi-am pierdut bratara cu mov si albastru, pe aceeasi banca pe care mi-am lasat incet incet fiecare gand bun, fiecare vis maret, fiecare teorie despre iubire. acolo s-au destramat toate.

atunci nu aveam in spate decat un aprilie inocent, de care nimeni nu stia. atunci stiam clar ca unu si cu unu fac doi, acum merg pe principiul ca doi si cu doi fac 5 si ma ascund de lume sub o palma straina cand mi se face frica.

ascultam Alifantis, visam ploi infernale si mansarde mazgalite cu creta. acum ploile alea au trecut, si am simtit ce inseamna infernal. pe-atunci descopeream Laptaria lui Enache din cantecele de la Pasarea Colibri si trageam de toata lumea sa vina acolo.

pe-atunci nu stiam ce se ascunde in spatele unor palme aspre si cat de pustie mi se va parea lumea dupa ce-mi vor da drumul. pe-atunci scriam poezii proaste si liste cu lucrurile pe care le detest la oamenii pe care mi-era frica sa n-ajung vreodata sa-i iubesc prea mult. pe-atunci invatam sa-mi joc viata pe degete. aveam plamanii curati si-mi permiteam sa vorbesc despre Dumnezeu.

pe banca din Cismigiu m-as intoarce daca as sti ca o sa gasesc acolo tot ce-am lasat in 2 ani.