ecouri

ash

am ajuns pe drumul plin de gropi. mirosea a pamant ud. plouase. picaturi subtiri de apa se lipeau de parbriz si alunecau melancolic sub stergatoare. “was a long and dark December .. from the rooftops i remember there was snow white snow..” la radio se auzea Violet Hill de la Coldplay. in fata a inceput sa mi se deruleze imaginea acestor locuri de iarna trecuta. pe un fundal alb-negru, ca in filmele cu pantomima 2 persoane se bateau cu zapada. pe fata lor se citea o fericire surda, de moment, fara alte rezonante.

am oprit instinctiv la rascrucea de drumuri unde mergeam sa jucam fotbal alaturi de copiii care miroseau a bomboane Raffaelo si a nuci. am coborat si am mers pana la locul unde serile ne adunam la foc si ne ghiceam in palma sau in stele pana adormeam. pamantul era sterp, crapat, nu mai crescuse iarba acolo, zaceau in schimb cenusi si carbuni proaspeti. cineva ne-a luat locul.

norii s-au spart, i-am urmarit cum deseneaza scene, personaje, am incercat sa le identific si mi se parea ca oglindesc tot ce se afla sub ei – eu ma reflectam intr-un punct subtire de aburi albi, in spatele meu, la vreo 100 de metri un iepure fugea urmarit de o vulpe, mai in fata era calea ferata, un tren trecea, iar oamenii imi faceau cu mana …

aveam impresia ca cineva ma striga, era de fapt un latrat, un caine negru fugea haotic spre mine. am intrat tremurand in masina si am plecat mai departe. cainele m-a urmarit o perioada, luptandu-se cu rotile, apoi s-a pierdut printre buruieni.

am mai oprit abia in fata portilor ruginite. in spatele lor se construia ceva …

De 3 ori dragoste

e piesa la care m-a trimis K pentru a-i tine locul si cu ocazia asta ne-am vazut si revazut cu totii, am baut cafeaua (lipton-ul) pe care nu credeam ca o s-o (mai) bem vreodata. Z. semana mai mult ca niciodata cu un ghemotoc datorita frezei “sauvage”, in rest a ramas la fel de vorbareata, la fel de calofila, la fel de interesanta cum era si ultima data cand am vazut-o.

Piesa n-as recomanda-o decat persoanelor care iubesc arta japoneza sau care vor sa schimbe peisajul, vor sa vada ceva mai inedit. Mie mi-a fost greu la inceput sa gust din atmosfera aceea in stil japonez, care de fapt a fost destul de bine realizata, insa felul in care se unduia (ca sa nu zic altfel) Hannah (Raluca Gheorghiu) in incipit nu mi-a indus niciun fel de sentiment de melancolie, tristete sau mai stiu eu ce, din contra, m-a amuzat teribil. Piesa devine interesanta abia pe la jumatate, cand intervin elemente si personaje comice. Mi-a placut cum au jucat Emil Hossu si Diana Lupescu, ce-i drept au interpretat si niste personaje mai “de efect”. Sfarsitul a fost interesant si parea destul de complicat, o parte destul de grea pentru actori intrucat fiecare trebuia sa-si rosteasca de doua ori discursul, in doua moduri diferite. Am aflat ulterior ca piesa era o imbinare a doua opere diferite, cu o tema comuna, ceea ce mi-a lamurit cat de cat confuziile legate de continuitatea ei pentru ca aceasta parea intr-adevar compusa din doua bucati juxtapuse. Cei interesati, se pot duce la Nottara sa o vada.

nisipul sa zgarie lin, iar marea sa fie murdara

“trenul accelerat Bucuresti – Constanta pleaca in 5 minute de la linia 5″, autostrada Soarelui e plina pe toate cele 3 benzi, din casetofon se aude Vama Veche – Vama Veche. Bucurestiul se goleste din nou. urmeaza trei zile ploioase si friguroase, trei nopti exuberante, valuri reci, nisipul ud iti va umple pantofii…

“ai grija sa nu aluneci pe stanca aia. a iesit soarele, hai repede, ia-ti costumul sa facem o baie pana nu dispare. e rece, dar fa-mi o poza. mai repede ca inghet! “

si acum stai in fata calculatorului cu fata brazdata de un zambet subtil, amintindu-ti cum ti-au clantanit dintii in momentul ala.

“mai ia-ti un pulover pe tine, ba mai bine ia-ti un hanorac ca o sa ploua si n-avem umbrela. nu mai numara nisipul, mai bine numara scoicile, n-ai luat destule ca sa umpli fiecare gol lasat acasa. asta e sparta, arunc-o, mai sunt destule scoici de-astea, iti caut eu alta…”

…da, e greu sa te dezlipesti de ceva ce ai gasit cu greu. pumnii tai refuza sa se desclesteze si sa te elibereze, au impersia ca traiesc ceva ireversibil.

“m-am impiedicat de o sticla de bere, uite inca una, inca una…e plina plaja. uite-i pe-aia cum dorm acolo, sunt in pantaloni scurti, cred ca au degerat. de fapt nu cred ca mai simt nici frig, nici nimic …”

a doua zi ti-ai dat seama cine erau de fapt “aia”.

“fii atent ca vine un val. acum uite, ti s-au udat tenesii. stai, nu fugii, ca o sa ma stropesti si pe mine!”

si te trezesti, a fost doar un moment.

-…+

-…+

azi m-am trezit in camera aia mica de tot in care nu aveam loc sa stau in picioare, si in care peretii continuau sa se apropie. cam asa te simti cand constati ca viata nu merge de la minus infinit spre plus infinit asa cum ziceam acum cateva zile, ci viata se opreste devreme si brusc undeva, intr-un punct fix de pe acest drum. realizez acest lucru la rastimpuri si intru in criza de timp, imi dezvolt adevarate fobii, mi-e frica de sfarsit si de faptul ca nu o sa apuc sa fac tot ce e de facut, sa vad tot ce e de vazut etc. gandul de a ramane anonim, gandul ca tot destinul unui om se reduce la un perimetru rastrans desenat cu creta, care la prima ploaie se va sterge, ma sperie.

oamenii nu se gandesc la chestia asta, oamenii vad doar prezentul, viitorul, dar nu si momentul zero. traiesc cu el in subconstient, dar nu il simt, il percep ca pe ceva firesc. ei poate n-au reusit niciodata sa se transpuna acolo, sau poate n-au vrut, sau nu au reusit. e drept, ca asa e mai bine. evita sentimentul de sufocare, evita sa-si puna intrebari al caror raspuns nu exista .

de fiecare data cand ma trezesc intre peretii aia care ma apasa, imi vin in minte oamenii pe care i-am lasat in urma. as vrea sa-i strang pe toti intr-un cerc, impreuna cu cei care deja ma inconjoara, as vrea sa-i aduc pe toti la aceeasi varsta, sa le pun un ecran in fata, si sa ne uitam cu totii la cum s-a risipit viata noastra. as vrea sa sfidam unitatea asta de masura numita “timp”, care ne manipuleaza, pe care chiar noi am creat-o pentru a ne limita, pentru a transforma haosul intr-un haos ordonat, cronologic.

cand ma gandesc cate greseli am facut, nu pot decat sa ma bucur. orice pas prost facut, e o noua experienta adaugata in “bucket list”. e adevarat ca am ramas cu multe lacune, multe gauri in patura in care s-au tesut sentimentele. e trist cand vad cum se sterge incet imaginea celui care ma strangea in brate intr-o poza veche care-mi aminteste de versurile celor de la incubus – “smile and look alive”. memoria impatureste fiecare poza din asta si o arunca intr-un sertar peste care dai din ce in ce mai rar si pe care o vezi altfel de fiecare data cand o gasesti.

drumul asta de la – la + este un bildungsroman perfect, daca exista o evolutie. din pacate exista si oameni lineari, pe care chiar daca am vrut sa-i fac sa depaseasca graficul banal pe care-si proiecteaza existenta, nu am reusit. am resuit, insa, sa-mi deviez eu liniile existentiale. uneori a fost bine, de cele mai mule ori a fost prost. sa ma intorc la o stare anume nu mai am cum, n-ai cum sa mai mergi inapoi.

camera aia se micsoreaza cu fiecare secunda care trece si se aduna in ea din ce in ce mai multe lucruri, ducand la o suprasaturare letala.

scrisoare pentru K

*m-am uitat prin drafturi si am gasit chestii ciudate.

*continui seria de scrisori despre care vorbeam

K nu vine de la Kafka si nici nu e vreun personaj de-al lui. K este personajul meu acum. el mi-a vandut povestea lui si acum il transform intr-un personaj, iar eu la randul meu i-am vandut-o pe a mea. dupa ce am pus cap la cap relatarile ne-am dat seama ca traim aceleasi momente, aceleasi sentimente, dar in linii paralele, elementele din lumile noastre n-au cum sa se intersecteze. cred. sper.

pe K l-am cunoscut intr-un mod stupid. mult timp am uitat de existenta lui pentru ca imi formasem o parere ciudata in privinta sa , dar ca orice lucru stupid din viata mea a capatat alte conotatii. m-a ascultat si l-am ascultat. am vorbit ca doi ziaristi care cautau stiri interesante. si cum stirile noastre se legau totul a devenit ca un puzzle in doua culori.

K. m-a facut sa-l citesc pe Cioran. tot el m-a trimis sa incerc si altceva, atunci cand altii imi bagau in cap aceleasi aberatii zilnice.

K: incearca Marguerite Yuorcenar
K: ai citit ceva….scris de ea?
V: nu
K: daca iti pica prin mana..
K: incearca..
V: de ce?
K: e extrem de buna din puctul meu de vedere….

K: pentru situatia in care te aflii

V: de ce?

K:iti da o superioritate…
V: super
K: cu care poti trece mai usor..peste.altii..fara sa te intereseze
K: de ce super??
V: nu stiu … e super
K: la tine totul e super

… si mi-am promis ca o sa citesc ceva de tipa asta. n-am gasit inca, dar voi citi.

n-am iesit cu el atunci la o cafea si nici acum n-o sa iesim si n-o sa iesim niciodata probabil. nu l-am vazut niciodata la teatru si mi se pare foarte ciudat ca se pricepe la asa ceva, dar nu ma ingrijoreaza lucrurile astea. stiu ca el n-o sa dispara. niciun om nu dispare atata timp cat nu este omniprezent, atata timp cat exista o incertitudine in ceea ce-l priveste, exista o distanta care totusi stabileste anumite legaturi.

*trebuia sa scriu si despre tine ceva. trebuia sa te amprentez cumva.

secvente

cred ca lumea intra la apa cate putin in fiecare zi. se strang cercurile in jurul nostru.

ne-am ratacit o seara printre straini prietenosi (pe care nu credeam ca-i vom mai vedea vreodata, dar totusi eu i-am intalnit azi intamplator pe strada si inca-si mai aminteau de mine, desi m-au cunoscut in semi intuneric), am dansat prea mult pentru ca lumea se invartea daca stateam pe loc, am jucat basket cu mingi desumflate, am rupt un leagan, am ascultat melodii vechi intr-o masina noua, am mancat dulciuri multe, am stat de vorba pana la 5 dimineata, am purtat acelasi nume …

ne-am gandit sa facem un fel bucket list sau macar o lista cu lucruri pe care nu le-am face de obicei, si aici deja ar fi cateva chestii de adaugat. D. si-ar dori sa invatam la marketing, pentru ca nici lui nu-i place, S. si A. ar vrea sa ne otravim reciproc, ca apoi sa ne putem face spalaturi stomacale si sa ne cerem iertare anumitor persoane chiar daca nu are sens.

azi erau multe masini pe strada care era prea mica pentru a le cuprinde pe toate, erau prea multi oameni in lume ca sa nu se loveasca unii de altii, oamenii erau prea mici, iar lumea se comprima.