furnici

azi Bucurestiul a fost panicat. am simtit cum orasul se stranguleaza, paralizeaza, am simtit oamenii cum fierb, am simtit timpul cum zboara in delir, irosindu-ne.

azi femeile din Bucuresti au atins apogeul frustrarilor, claxoanelor, complexelor etc. azi calmul lor imperturbabil a fost perturbat, deci au ales sa se isterizeze si sa se precipite, sa se agite, sa se consume, sa blocheze intersectii, sa muste din asfalt, sa distruga, sa priveasca glacial si ironic, sa transpire, sa se afirme, sa conspire una impotriva alteia si importiva tuturor. au ales.

azi a fost ziua paradoxurilor. un mormon dubios vrea sa-si intemeieze propriul popor din sangele sau si al surorilor sale, iar femeia cu caini isi tine sampoanele in frigider.

unde se duc toti oamenii astia – aparent nicaieri, pentru ca sunt blocati peste tot. de unde vin si unde se grabesc? ce prevesteste simtul lor animalic care-i mana spre nimic? astept curioasa ploaia care va sparge acest musuroi turbat sau din contra, il va trimite mai rapid pe culmile dementei.

caramizi

azi mi-au daramat ferestrele din lemn ca sa puna altele noi. pentru cateva ore am simtit cum e sa traiesti expus, fara perdea, fara jaluzele, fara sticla aceea, care in ciuda faptului ca e transparenta oferea o oarecare siguranta, protectie. e o senzatie de libertate nociva, poluanta, care te invadeaza fara sa ti-o doresti. au cazut bucati consistente din pereti si zgomotul strazii se prelinge in camera printr-o gaura de sub rama. acum pot sa numar caramizile, dispuse asimetric intr-un ciment putrezit, pot sa numar anii care-au suflat peste blocul asta comunist si iernile imbibate in el, ploile care l-au ros si l-au mucegait. imi lipesc fruntea de noul meu geam. e rece si-l simt cum tremura sub pasii lor, fuga lor, vorbele lor, certurile, somnul, muzica, fericirea lor, vietile lor, sub presiunea a tot ce e afara si se loveste haotic de el.

e ispititor sa-i asculti pe strazi cum vorbesc despre filme, carti, mancare, medicamente, probleme, examene, cum se lauda, cum se barfesc unii pe altii, cum isi nascocesc destinele.

*ziua de azi a trecut violent. ma oboseste alergatul asta dintr-un colt al Bucurestiului in altul.

a venit, a venit toamna

in ureche incepe sa-mi bata subtil vantul rece, vantul dureros…si ce ma doare cel mai tare e ca stiu ca acesta e inceputul tuturor uraganelor ce vor urma sa treaca prin mine…

… asa imi incepusem pagina acum 3 zile, cand inca afara era cald, soare si-mi palnuiam un sfarsit tarziu, eroic de vara. totusi undeva in mine incepuse deja sa ploua si sa fie frig. evident, toate planurile s-au topit sub forta catorva cuvinte si s-au scurs timid inapoi in mintea care le-a conceput. am simtit prin toti nervii micuta implozie care a avut loc atunci, m-am asezat pe marginea prapastiei care se cascase, cu picioarele atarnand in gol. am maltratat 4 pagini de hartie, am omorat 3 zile in cel mai crunt, banal si plictisitor mod. dupa socoteli, framantari si alte chestii pe care le-am tinut doar pentru mine m-am reintors la starea mea de nirvana, constientizand ciclicitatea starilor, sentimentelor si evenimentelor pe care le traiesc.

azi, 15 septembrie, a inceput cu adevarat sa ploua si sa-mi fie frig. oamenii au fost agitati. Bucurestiul a fost ca un musuroi de furnici, zdrobit, chemand ploaia. oamenii s-au bucurat de ploaie si de mancare…sau oamenii s-au ascuns de ploaie in mancare. haos, disperare, foame. s-au calcat in picioare pentru un hamburger, sau o aripa prajita de pui. eu am experimentat o stare de indolenta amestecata cu melancolie, dezgust, nerabdare, cu usoare sclipiri de interes, ucise insa de atmosfera flegmatica, noroioasa si tot asa. m-a plouat, m-a batut vantul, mi-a fost si frig, m-am umplut de noroi incercand sa scap de aceasta isterie si criza a oamenilor adunati unul intr-altul, luptandu-se pentru un scaun si o masa spre a-si savura animalic hrana. am cautat cel mai obscur, pustiu si necunoscut loc, mi-am luat o cafea si-am asteptat sa ma usuc.

Bucurestiul e plin din nou.

a venit toamna si vreau sa cada frunzele, sa ploua calm, vreau sa-l aud pe Alifantis cantand pe-o strada din Amzei despre emotiile lui Nichita.

fictiune

e greu sa faci diferenta dintre realitate si fictiune la un moment dat. multi traiesc pe muchie, si nu-si dau seama cand trec dintr-un plan in altul.

aseara ma plimbam pe un camp de molii, azi, la lumina mi-am dat seama ca erau de fapt fluturi. acum cateva zile erau lilieci, care zburau violent deasupra mea si mi se incurcau in par. de-aia m-am si tuns, scurt, scurt de tot, ca sa ma feresc de ei si acum cand ma uit in oglinda imi pare rau si ma urasc, pentru ca le vad pe toate tipele alea tunse baieteste, care vin la tine sa-ti ceara tigari.

ieri imi placea sa pierd timpul, azi am mainile mazgalite de cerneala, da de cerneala pentru ca eu scriu doar cu stiloul pentru ca imi plac petele de cerneala lasate pe hartie. imi place sa cred ca am o mare albastra in fiecare caiet, imi place sa scriu caligrafic, dar nu pot pentru ca nu am rabdare. cand am deschis azi caietul de economie parca am deschis o furtuna. si iar m-a furat peisajul si am ajuns sa ma visez deasupra Bucurestiului facand poze pentru Time Out strazilor plouate si intunecate, sperand sa ma primeasca si pe mine in numarul viitor. ideile s-au amestecat. ma gandeam ce salariu are cersetorul de la metrou, cu cat creste productivitatea marginala un nou jurnalist angajat, cati pictori se declara someri etc. creierul meu facea exercitii inconstient, in urechi auzindu-se ecoul tragi-comic al zilei de maine.

m-am intors pe campul de molii,lilieci, fluturi intr-un final ca sa caut un copil pe care am promis sa-l aduc acasa la ora 9.

Bucurestiul de sus

ne-am intalnit pe Calea 13 Septembrie si-am mers de-a lungul acelor garduri mari pe care le-am admirat intotdeauna din exterior, nu credeam vreodata ca o sa trec dincolo.

inauntru, un domeniu imens, un camp in paragina, un teren de tenis aruncat aiurea. prea trivial pentru ce-ar fi putut sa fie. una dintre cele mai mari cladiri din Europa, a doua chiar, ingalbenita de vreme si de nepasarea celor ce o poseda.

am intrat in liftul de sticla, ignorand-o pe doamna de la intrare care ne explica ce putem face acolo. am urcat undeva la etajul 8. era de fapt etajul 4, dar acolo etajele sunt mult mai mari. pe toti peretii postere cu Animations Fictions, nici acum n-am inteles care e faza cu ele. in final intram intr-o incapere mare si relativ goala, care ar fi putut fi o cafenea foarte draguta. 3-4 mese metalice ici colo, o perna mare in stil chinezesc, un tip descult, care punea muzica interesanta. aspectul de imensitate era amplificat de peretii ce dadeau inspre terasa, care erau tot din sticla. iesim pe terasa. aici la fel, 5 mese fix, restul gol, ar mai fi incaput inca cel putin 8. pe jos lemn, deasupra nimic.

in fata noastra un negru cu o nemtoaica ce semana cu o taranca romanca. bausera fiecare cate 3 beri, tipa era la a 4-a. erau acolo de dimineata, dupa ce si-au epuizat toate subiectele, si-a pus fiecare ipodul in urechi, ochelarii de soare si s-au asezat la plaja.

in stanga 3 englezi, scotieni, galezi whatever imbracati in stilul lor specific si admirabil. au vorbit despre Scotia, despre tipele cu care au facut sex, despre cat de ametiti erau, si-au facut poze etc. alaturi niste oameni cu un aparat foto, care au plecat prea devreme pentru a-mi da seama care era treaba cu ei. atat.

toata lumea a trecut pe rand la marginea balustradei pentru a admira privelistea, daca aveai ce admira that is. se vedea Eroilor, Izvor , se vedeau macaralele din fiecare sector al Bucurestiului si santierele care zaceau la soare. cam atat putea oferi ochilui acest oras indesat, aglomerat si antipatic. cine l-ar fi vazut pentru prima data ar fi putut zice ca abia acum a ajuns civilizatia aici si se construieste un fel de lume noua.

cand am plecat, tipul descult bea linistit o bere.

* daca nu v-ati dat seama despre ce e vorba, sper sa nu o faceti niciodata. e un pont pe care l-am vandut cu jumatate de inima.

o continuare mai personala

acum 2 ani, eram in Cismigiu, pe banca sub statuia lui Eminescu, pe aceeasi banca sub care mi-am pierdut bratara cu mov si albastru, pe aceeasi banca pe care mi-am lasat incet incet fiecare gand bun, fiecare vis maret, fiecare teorie despre iubire. acolo s-au destramat toate.

atunci nu aveam in spate decat un aprilie inocent, de care nimeni nu stia. atunci stiam clar ca unu si cu unu fac doi, acum merg pe principiul ca doi si cu doi fac 5 si ma ascund de lume sub o palma straina cand mi se face frica.

ascultam Alifantis, visam ploi infernale si mansarde mazgalite cu creta. acum ploile alea au trecut, si am simtit ce inseamna infernal. pe-atunci descopeream Laptaria lui Enache din cantecele de la Pasarea Colibri si trageam de toata lumea sa vina acolo.

pe-atunci nu stiam ce se ascunde in spatele unor palme aspre si cat de pustie mi se va parea lumea dupa ce-mi vor da drumul. pe-atunci scriam poezii proaste si liste cu lucrurile pe care le detest la oamenii pe care mi-era frica sa n-ajung vreodata sa-i iubesc prea mult. pe-atunci invatam sa-mi joc viata pe degete. aveam plamanii curati si-mi permiteam sa vorbesc despre Dumnezeu.

pe banca din Cismigiu m-as intoarce daca as sti ca o sa gasesc acolo tot ce-am lasat in 2 ani.

el grande f(…)inal

e un inceput cam urat. dar asta e imaginea pe care ti-o lasa combinatia dintre o Silva Bruna, un Bucuresti jegos si un om care vrea sa se schimbe, sa intre in concordanta intr-un fel cu Bucurestiul pe care-l uraste atat de mult.

rebeli, nefasonati si tristi, la 18 ani ei viseaza la un majorat misto, la permisul auto, la o masina prea scumpa pentru caracterul lor, la o fata slaba, cu picioare lungi si la multe prezervative de buna calitate, in care sa se sigileze de frustrarile lor zilnice. nicotina, narcotice, medicamente, muzica buna, libido, deja incepi sa te simti un om mai bun, esti mai sigur pe tine cand ai ochii tulburi, cand lumea in jurul tau se dilata si neuronii iti alearga ametiti prin cap … nu credeam ca o sa fie o varsta atat de infantila si de absurda.

ma iubeste, se iubesc, s-au iubit, m-a iubit, m-au iubit etc. pana la ce punct merge iubirea asta pentru care multi ma condamna ca o reneg. daca m-as intoarce pe dos, cum zice in cartea lorei, daca mi-as lasa intestinele, inima, rinichii, plamanii, ficatul la vedere m-ar mai iubi? pana la punctul asta merge, deci are o limita, deci e ceva pamantean, efemer, inexistent si ireal la urma urmei. totul se rezuma la altceva. nu la a iubi.

de partea cealalta a balantei, intr-un echilibru relativ stau doua tipe care stiu foarte bine economie, marketing, contabilitate, matematica. ele stau si asteapta … eu intervin aici si incerc sa echilibrez balanta, sa le corup sa ma corupa si pe mine, sa le inteleg, sa le tolerez, sa invat si eu ceva.

fiecare isi inghite cenusa cum stie, cum poate.