frustration

remember that white room where all our personalities were killed. they locked another one there. plain white, soft light, cold marble walls, heavy air, artificial light coming from nowhere and of course that deep silence that drove us all crazy.

there’s something different this time. stones. they’ve thrown some little usual stones on the floor.

at first she didn’t notice them. seconds drained from wall to wall, from ceiling to floor, like the Chinese drop. no books, no paintings, no photos,, no window, no doors, no dust, not a single spot of dirt. no clock to measure the time dying in there … just the stones, that started capturing her attention. as time passed their presence there began to obsess her. it seemed that they multiplied from day to day. every time she walked past them it hurt, and it started hurting terribly. deep wounds opened in her soles, on her hands, on her feet, on her whole body, as she repeatedly stepped, sat and slept over them.

disappear … no, the stones won’t disappear, until a complete psychosis suffocates her mind.

everything in the room seems infinite, time, space, pain … it depends on her now to cut everything short, to erase all the things that keep her locked in there, to draw a new door and get out.

I’ll let her out if she forgives herself.

mai presus de nimic

Stau. Aştept. Un semn? Poate un sunet. Poate o mişcare. Poate un gest. Poate o furnică să ma ciupească de deget. Ceva care să-mi spună că încă mai existăm.

printre perdele bate vântul. fereastra e deschisă, încerc să desluşesc un singur glas dintre milioanele de-afară.

se aud doar ecouri ale haosului care a fost. acum se loveşte iar de pereţi.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

praf si panza de paianjen

Ploua haotic.

Mansarda e plina de lucruri straine si ploua degeaba, ploua in gol pentru ca sub fereastra nu mai e nimeni sa priveasca. Era un pod vechi inainte. Acolo ne tineam jucariile, papusile mele si masinutele tale, pe care ti le furam mereu. Acolo ma ascundeam cand ne jucam de-a v-ati ascunselea si ma certai mereu ca ma umplu de praf, de fapt iti parea rau ca nu ma gaseai. Acolo am lasat povestile lui Edgar Allan Poe.

Cand am spart geamul ne-a fost frica sa mai intram acolo, vedeam peste tot numai pisici negre, paienjeni si soareci. Seara auzeam vantul cum intra in casa prin fereasta crapata si simteam cum ma strange de glezne. Dimineata ma trezeam cu picioarele reci. Credeam ca s-a ascuns cineva acolo. Am luat lanternele si-o furculita, ne-am urcat in pod si am scotocit peste tot. Nimic. Am continuat sa invetam noi povesti care sa ne sperie, care sa nu ne lase sa mai visam noaptea, sa nu mai adormim.

Au umplut mansarda cu hartii si cutii, amintiri le zic ei … n-au vrut sa-mi faca mie camera acolo.

Cartile se prabusesc de pe birou, te-ngroapa. Eu imi dezlipesc firele de panza de paianjen din par, le asez pe pervazul ud si le privesc cum se topesc.

-…+

-…+

azi m-am trezit in camera aia mica de tot in care nu aveam loc sa stau in picioare, si in care peretii continuau sa se apropie. cam asa te simti cand constati ca viata nu merge de la minus infinit spre plus infinit asa cum ziceam acum cateva zile, ci viata se opreste devreme si brusc undeva, intr-un punct fix de pe acest drum. realizez acest lucru la rastimpuri si intru in criza de timp, imi dezvolt adevarate fobii, mi-e frica de sfarsit si de faptul ca nu o sa apuc sa fac tot ce e de facut, sa vad tot ce e de vazut etc. gandul de a ramane anonim, gandul ca tot destinul unui om se reduce la un perimetru rastrans desenat cu creta, care la prima ploaie se va sterge, ma sperie.

oamenii nu se gandesc la chestia asta, oamenii vad doar prezentul, viitorul, dar nu si momentul zero. traiesc cu el in subconstient, dar nu il simt, il percep ca pe ceva firesc. ei poate n-au reusit niciodata sa se transpuna acolo, sau poate n-au vrut, sau nu au reusit. e drept, ca asa e mai bine. evita sentimentul de sufocare, evita sa-si puna intrebari al caror raspuns nu exista .

de fiecare data cand ma trezesc intre peretii aia care ma apasa, imi vin in minte oamenii pe care i-am lasat in urma. as vrea sa-i strang pe toti intr-un cerc, impreuna cu cei care deja ma inconjoara, as vrea sa-i aduc pe toti la aceeasi varsta, sa le pun un ecran in fata, si sa ne uitam cu totii la cum s-a risipit viata noastra. as vrea sa sfidam unitatea asta de masura numita “timp”, care ne manipuleaza, pe care chiar noi am creat-o pentru a ne limita, pentru a transforma haosul intr-un haos ordonat, cronologic.

cand ma gandesc cate greseli am facut, nu pot decat sa ma bucur. orice pas prost facut, e o noua experienta adaugata in “bucket list”. e adevarat ca am ramas cu multe lacune, multe gauri in patura in care s-au tesut sentimentele. e trist cand vad cum se sterge incet imaginea celui care ma strangea in brate intr-o poza veche care-mi aminteste de versurile celor de la incubus – “smile and look alive”. memoria impatureste fiecare poza din asta si o arunca intr-un sertar peste care dai din ce in ce mai rar si pe care o vezi altfel de fiecare data cand o gasesti.

drumul asta de la – la + este un bildungsroman perfect, daca exista o evolutie. din pacate exista si oameni lineari, pe care chiar daca am vrut sa-i fac sa depaseasca graficul banal pe care-si proiecteaza existenta, nu am reusit. am resuit, insa, sa-mi deviez eu liniile existentiale. uneori a fost bine, de cele mai mule ori a fost prost. sa ma intorc la o stare anume nu mai am cum, n-ai cum sa mai mergi inapoi.

camera aia se micsoreaza cu fiecare secunda care trece si se aduna in ea din ce in ce mai multe lucruri, ducand la o suprasaturare letala.

pe fereastră scrie că mă iubeşte

s-a trezit în mijlocul zilei îngheţată de frig şi de ochii care au privit-o în fiecare noapte până în adâncul oaselor, până au dezvelit-o de stratul subţire al epidermei. au sfâşiat-o de tot ce-avea mai curat până n-a mai rămas nimic curat. apoi au sfâşiat-o de tot ce era mai murdar până i-au mai rămas doar oasele oxidate. au lăsat-o acolo in camera ei albă, goală, pe gresia albă, rece, învelită cu tavanul alb, imens. au lăsat-o ca pe un prunc de 18 ani într-un incubator şi au supravegheat-o până a început din nou să respire, până a deschis din nou ochii.

s-a trezit pe acorduri din gama sol, pe o muzică aseptică ce îi fusese repetată în fiecare noapte în somn. o muzică care nu făcea altceva decât să-i amintească de tot ce uitase, de tot ce fusese curăţată astfel încât să se trezească cu un vag sentiment de deja-vu şi cu un creier fragil, vătămat deja.

ochii o dor din cauza luminii albe şi sintetice. pleoapele se strâng din reflex. palpează gresia, se sprijină în palme şi încearcă să se ridice. eşuează de multe ori până învaţă să-şi mişte picioarele. tălpile, degetele sunt vinete. păşeşte greu şi incert ca un animal abia născut. merge dintr-un colţ al camerei în celălalt. face acelaşi drum de infinite ori, din ce în ce mai repede până i se dezvoltă muşchii gambelor şi reuşeşte să alerge.

încăperea e tot albă. e tot frig. e tot goală. aleargă să se încălzescă. respiraţia îi îngheaţă, cade pe podea, se sparge în cioburi albe şi dispare. se lipeşte de pereţi rămânând zile întregi ca o pată vânătă imprimată în tencuială până ajunge să se plictisească de atâta nimic.

într-o zi i-au construit o fereastră prin care se vedea un cer fals, senin şi alb, o plajă cu nisip vulcanic şi o mare translucidă. pe nisip împânzeau urme mai multe şi mai adânci în fiecare noapte, urme ca ale ei, ca ale tălpilor ei, doar că mai mari şi mai apăsate.

fereastra era în fiecare dimineaţă aburită de o respiraţie ca a ei, albă, subţire şi îngheţată. săruta sticla ca pe o icoană la care se ruga în fiecare zi. fereastra nu s-a deschis niciodată. ce era dincolo a devenit o obsesie. a încercat s-o spargă cu pumnii ei străvezii până au început s-o doară, să-i sângereze. ochii i-au lăcrimat fără să-şi dea seama pentru ce plânge. a început să se muşte, să se sfâşie din dorinţa de a simţi ceva, de a trece la o altă stare, de a scăpa de obsesie, de disperare.

şi ei o priveau cum trece din nou prin aceeaşi poveste care o ucisese înainte. au îndrăgostit-o de o închipuire şi au aruncat-o în camera albă unde au lăsat-o să moară treptat.

se sting luminile

atmosfera sufocanta. sunt imobila, nici nu-mi dau seama daca mai respir sau nu. ma uit de o jumatate de ora la tastatura si inca nu realizez ca sunt acasa, la mine in camera si ca incerc sa fac ceva care sa ma faca sa simt, sa ma deblochez. la fel eram si de dimineata cand asteptam troleul si nu stiam de ce astept si unde ma duc de fapt, sau ieri cand n-am putut sa cobor la statia la care trebuia sa cobor.

ziua asta s-a desfasurat parca in fast forward si acum o vad proiectata in reluare. si totusi nu-mi amintesc ce am facut intre 2 si 6. blackout. s-au stins luminile, pleoapele s-au inchis brusc cu un zgomot puternic de parca un asteroid ar fi lovit pamantul si planeta s-ar fi rupt in doua. de fapt chiar asta s-a intamplat, s-a impartit si nimeni nu intelege motivul, de fapt nimeni nu-si da seama. e prea tarziu pentru justificari, de povesti despre sfinti si fapte bune si despre vocatia femeii…incep sa-mi amintesc discutiile de la religie si o vad pe loredana razand langa mine ( “vocatia femeii este aceea de a naste” – e bine de stiut pentru cele care inca nu si-au gasit sensul in viata ).

o furnica se plimba pe tastatura, a intrat sub litera p … lec maine, dar unde plec, mi-e frica sa ma intreb daca maine dimineata imi voi aminti care este de fapt destinatia si aberatiile pe care le-am inventat ca sa pot sa ajung acolo. la intoarcere nu ma gandesc inca, mai e pana atunci. am nevoie de haine groase, dar pana una alta am nevoie de rabdare si concentrare. trebuie sa-mi gasesc un punct fix de care sa ma prind, sau de o piatra sub care sa ma ascund ca sa nu mai vad disperarea cum pluteste in jurul meu. astept sa vina cineva cu un super glue sau niste scotch sa le lipeasca mintile si sa ii scoata din copilaria proasta in care s-au aruncat.

se sting luminile in seara asta aici, si la celalalt capat al pamantului cineva le aprinde. o sa dormim o noapte lunga, iar altii se vor trage de par, isi vor juli genunchii, isi vor afuma plamanii si nu se vor alege cu nimic.

acum ma gandesc ca blogul asta e ca un exercitiu pentru o minte amnezica. ideea e sa scrii cat mai des, ca sa nu uiti ce ai facut acum cateva ore, zile, luni etc. si sa iti reamintesti atunci cand uiti.