frustration

remember that white room where all our personalities were killed. they locked another one there. plain white, soft light, cold marble walls, heavy air, artificial light coming from nowhere and of course that deep silence that drove us all crazy.

there’s something different this time. stones. they’ve thrown some little usual stones on the floor.

at first she didn’t notice them. seconds drained from wall to wall, from ceiling to floor, like the Chinese drop. no books, no paintings, no photos,, no window, no doors, no dust, not a single spot of dirt. no clock to measure the time dying in there … just the stones, that started capturing her attention. as time passed their presence there began to obsess her. it seemed that they multiplied from day to day. every time she walked past them it hurt, and it started hurting terribly. deep wounds opened in her soles, on her hands, on her feet, on her whole body, as she repeatedly stepped, sat and slept over them.

disappear … no, the stones won’t disappear, until a complete psychosis suffocates her mind.

everything in the room seems infinite, time, space, pain … it depends on her now to cut everything short, to erase all the things that keep her locked in there, to draw a new door and get out.

I’ll let her out if she forgives herself.

fais-moi un bon café …

…j’ai une histoire à te raconter

*tastele au fost reci zilele astea si blogul pustiu. odata cu noptile pierdute, am risipit multe povesti, care au fost uitate, fara nicio consemnare, nicaieri. nu stiu de ce, dar am preferat sa tin evidenta pe hartie acum, m-am reintors la creioanele si paginile ingalbenite, pe care le-am sifonat doar cu niste obsesii irelevante, pe care nu le mai recunosc ca fiind ale mele. aceleasi idei mazgalite caligrafic, scrise parca intr-o perioada de coma … o gramada de rebuturi care-mi impanzesc gandirea cand le rasfoiesc. *

…pentru noi ziua se termina cand rasare soarele. as trage atat de mult de timp, pana cand noaptea s-ar dilata si ne-ar acoperi pana la pranz, pana la 5, pana la 6, pana la 10 … pana cand ar rasari din nou luna. strazile ne asteapta pustii, si in randul de case, nicio fereastra nu e luminata. mansarda e din nou goala. urc, iau dvd-urile lui catalin si aleg un film. de obicei are filme bune. aleg “dreamcatcher”, cu gandul ca voi adormi pe ceva frumos … l-am oprit dupa 15 minute pentru ca era un horror aberant, provocator de cosmaruri scarboase, care mi-a stricat si pofta de somn …

6 dimineata – fa-mi o cafea ca sa te tin de vorba. pentru noi ziua incepe la 2, cand oamenii pleaca la serviciu, strazile se aglomereaza, cu masini, caldura, cuvinte, istorii … iti mai explic odata sfarsitul lumii (noastre) pana atunci.

existenta schopenhaueriana

mergeam spre Amzei, pentru ca ele sa cumpere ata, pentru ca ele iubesc si pentru ca ele vor sa-si innoade iar gandurile, printre firele de 1 leu. gandurile mele tindeau catre viitorul iluzoriu, care cica nu e decat un prezent suspendat. si viitorul ala pare marcat de 3 litere seci – ASE, care incep sa se stearga incet, chestie care ma intriga. acum trebuie sa revizuiesc si sa refac toate planurile, care erau oricum incerte, trebuie sa socotesc si sa scotocesc toate variantele posiblie si imposibile. cea care mi-a suras cel mai tare a fost sa plec undeva peste mari sau peste tari, mai ales acum cand oamenii ma imping de la spate sa o fac. ironia care ma inconjoara ma face sa cred ca eu n-am ce cauta acolo si ca sunt batuta in cuie aici. si mai sunt alte variante, anemice, care se-nfiripa pe nesimtite in jurul acelor 3 litere de care mi-e prea frica.

in timp ce mergeam spre Amzei si ne gandeam la chestiile astea, ne-am lovit de un tip care impartea fluturasi. acesta imi tranteste in fata Ghidul Carierei Tale – Primavara 2008, asa ca raspuns predestinat la toate indoilile mele. l-am rasfoit si ochii mi-au picat pe pagina cu Ubisoft. aici se cautau game designeri, game developeri, graphic artisti si mi-am amintit de zombii ( pe fundal se aude dramatic The Cranberries – Zombie) care lucreaza in firma asta, de oamenii aia obsedati de detalii, cu pielea prea alba si mintea predispusa la o fisurare virtuala. m-am vazut o viata intreaga cu ochii lipiti de ecranul calculatorului intr-o astfel de firma, iar pe ecranul ala scria implacabil – fortuna labilis.

3 a.m.

liftul s-a oprit la etajul de la jumatatea blocului. usa se deschide si holul se umple cu simbioza aceea de parfumuri, care ramane mult timp plutind in aer odata cu o vaga dorinta de evadare. atmosfera se incarca cu valente amarui. aude usa de la parterul cladirii izbindu-se si realizeaza ca s-a incheiat inca o etapa.

el se urca in masina, bancheta din spate e goala. de data asta nu i-a mai lasat nimic acolo, niciun pretext ca sa se intoarca a doua zi spre a-i inapoia obiectul ratacit, niciun motiv, nimic.

pantofii ei se aud pocnind pe podeaua blocului adormit. cheia se invarte in broasca, intra in apartamentul intunecat si gol, se descalta cu gesturi de stangacie, isi lasa paltonul in cuier, iar buchetul de flori il arunca direct la gunoi.

paseste usor prin sufrageria tacuta, simtindu-si corpul infectat cu plumb, simte sangele cum ii curge prin vene si cum mii de lumi se dilata in ele, un amalgam de vorbe, de soapte, tipete ii tiuie in urechi pana ajunge in baie si da drumul la apa. se spala pe fata, realizeaza ca ochii o ustura si ca o dor picioarele. se priveste in oglinda prin intuneric. isi cauta ochii prin bezna si se uita fix in ei. observa incet cum fata i se distorsioneaza. se sperie si fuge in dormitor.

patul e la fel cum l-a lasat de dimineata, cu cearsafurile mototolite, parca inca emanand caldura. pune capul pe perna si iarasi totul incepe sa i se invarta in minte, ca si cum toate planetele universului incearca sa-si faca loc in capul ei.

nu poate sa doarma. perna e prea calda. o intoarce pe cealalta parte. se dezveleste. i se face frig, se inveleste la loc. i se face cald din nou, se trezeste, se duce sa bea apa, se uita pe geam, vede un bec aprins in celalalt bloc. cineva fumeaza in bucatarie. se intoarce in pat si adoarme tarziu.

contre-jour

astazi mi-am propus sa fiu altfel. azi voi face lucruri pe care in mod obisnuit nu le-as face, ca un fel de terapie.

mi-am inceput ziua incercand sa invat un copil de 10 ani cum sa faca fotografii. mi-am reactivat contul, se stie care cont (nu-i mai zic numele, caci numele in sine mi se pare ceva deosebit de lamentabil). incerc sa socializez cu toata lumea. voi invata la geografie. voi scrie ceva special pentru R.

Pentru R. ,asadar

Nu cred ca vei ajunge sa citesti vreodata ce scrie aici, iar daca vei ajunge, sunt sigura ca vei avea o atitudine de negare fata de faptul ca inca mai exist si ca inca imi mai aduc aminte de tine. Ar fi stupid sa nu-mi aduc. Ieri dimineata m-am trezit cu gandul la tine, stiu, e ciudat, dar a fost ca un fel de premonitie, intrucat la sfarsitul zilei am aflat vesti despre tine fara sa-mi doresc acest lucru. Previzibil, era previzibil ca asa o sa se intample, ma asteptam la ignoranta asta, inca ti-e frica de noi.

Noua ne e frica pentru tine, pentru ca te complaci intr-un mediu deplorabil si ai ajuns sa nu mai constientizezi diferenta dintre noi si ei si ai ajuns sa nu mai constientizezi unde e locul tau de fapt (e undeva la mijloc). Am stiut acum 3 ani, ca te vei arunca si tu peste mormanul de oameni care au ales sa se detaseze sau care au fost obligati sa se indeparteze de mine.

Probabil ca daca nu s-ar fi intamplat chestia asta, acum ai avea o grija in plus, iar eu as avea o persoana cu care sa ma cert zilnic, as avea o persoana pe care sa o copiez (vezi, sunt smerita azi, recunosc lucruri care nu sunt adevarate oricum), o persoana careia sa-i fur prietenii. n-as avea o persoana de la care sa imprumut ce e mai bun, mai matur, o persoana cu care sa-mpart prietenii.

N-am uitat nici acum ca joi era ziua noastra. Ziua in care ne scoteam ochii, bineinteles, pentru ca eu scriam scenarii in loc sa lucrez la matematica si te obligam pe tine sa le inveti. N-am uitat cat m-am dat cu capul de pereti pentru ca iti pasa prea mult de niste oameni inutili, care acum au suflat peste tine ca peste praful din biblioteca. N-am uitat saptamanile, lunile in care nu vorbeam si alergam de la un om la altul ca sa gasim un inlocuitor. Acum totusi ma intreb daca asta e o perioada din aia, mai lunga in care ne renegam sau pur si simplu nu mai e nimic. Ma intreb retoric, stiu ca totul sa fini, pentru ca asta vrei tu, vrei sa-ti fie mai usor.

Bratele mele vor fi intotdeauna deschise spre tine, in mod stupid si ilogic, poate chiar si ipocrit, intr-adevar, insa eu n-am sa pot uita niciodata un om, si-mi lipseste chiar si raul pe care mi l-a facut, sau ni l-am facut.

*bizar, acum cand recitesc mi se pare ca am retrait chestiile astea de curand.

* si cu asta incepe un sir destul de lung de scrisori …