Marchizul de Sade

prima dorinta implinita pe anul acesta. am fost la Odeon, am vazut o piesa sadic de spectaculoasa de la costume, veritabile creatii ale lui Catalin Botezatu, scenografie, in care s-a regasit talentul lui Beatrice Rancea de a inchega regia, miscarea scenica si muzica intr-un spectacol superb pana la prestatia ireprosabila a actorilor. Florin Zamfirescu “de Sade” isi doteaza personajul cu farmecul otravit al inteligentei, cinism si cu un umor pervers, dansand mereu pe marginea prapastiei. Marchizul de Sade, a pus pe jar intreaga sa epoca prin operele care sfidau cu nerusinare tabuurile vremii. Insa, dincolo de viciu se ascunde un mesaj brutalizat referitor la creatie si chinurile ei.

nu-mi pot imagina un alt mod mai perfect pentru a pune in scena drama controversatului marchiz. este o piesa pe care as revedea-o oricand.

Les chansons d’amour

Este un film gay, cu gay. Stiu ca este o ipoteza gresita de la care am pornit, dar atata timp cat in film apare un cuplu de barbati, filmul acela e ratat din start pentru mine. Mi-a placut faptul ca filmarea a fost realizata in suburbiile Parisului cred, sau oricum in suburbiile unui oras din Franta, lucru ce l-ar fi putut detasa de celelalte filme care au cadre cliseice trase in zonele notorii si stralucitoare ale acestei tari.

Ideea de libertinaj este exclusa din scenele filmului, se vorbeste cu naturalete despre triunghiul conjugal si chiar si scenele gay sunt tratate ca fiind ceva normal (bleh). Am uitat sa spun ca e vorba despre un musical, reusit pe alocuri, dar in alte parti bate spre penibil ( in partea in care isi canta cei doi barbati unul altuia, cel mai gay lucru posibil, de fapt nu, cel mai gay e finalul).

Nu inteleg unde vad unii “moartea din dragoste” in acest film. Tipa moare, in mod stupid (pentru ca i s-a spart nu stiu ce vas sau ceva de genu) , ceea ce reflecta stupiditatea, efemeritatea destinului nostru, dar in niciun caz nu moare din dragoste, iar faptul ca iubitul ei ajunge sa se indragosteasca de un alt barbat e dubios. Din punctul meu de vedere s-ar putea intelege ca a iubit-o atat de mult pe fata incat n-a mai putut iubi o alta femeie asa ca a apelat la cealalta varianta, nu e asa, dar ma consolez cu chestia asta, ca sa pot sa ma impac cu ideea ca am vazut asa ceva.

Pe L. a impresionat-o replica din final “iubeste-ma putin, dar iubeste-ma pentru mult timp”. Dragut intr-adevar, daca ar fi fost o replica rostita de o femeie catre un barbat sau invers, in niciun caz intre doi tipi!

De 3 ori dragoste

e piesa la care m-a trimis K pentru a-i tine locul si cu ocazia asta ne-am vazut si revazut cu totii, am baut cafeaua (lipton-ul) pe care nu credeam ca o s-o (mai) bem vreodata. Z. semana mai mult ca niciodata cu un ghemotoc datorita frezei “sauvage”, in rest a ramas la fel de vorbareata, la fel de calofila, la fel de interesanta cum era si ultima data cand am vazut-o.

Piesa n-as recomanda-o decat persoanelor care iubesc arta japoneza sau care vor sa schimbe peisajul, vor sa vada ceva mai inedit. Mie mi-a fost greu la inceput sa gust din atmosfera aceea in stil japonez, care de fapt a fost destul de bine realizata, insa felul in care se unduia (ca sa nu zic altfel) Hannah (Raluca Gheorghiu) in incipit nu mi-a indus niciun fel de sentiment de melancolie, tristete sau mai stiu eu ce, din contra, m-a amuzat teribil. Piesa devine interesanta abia pe la jumatate, cand intervin elemente si personaje comice. Mi-a placut cum au jucat Emil Hossu si Diana Lupescu, ce-i drept au interpretat si niste personaje mai “de efect”. Sfarsitul a fost interesant si parea destul de complicat, o parte destul de grea pentru actori intrucat fiecare trebuia sa-si rosteasca de doua ori discursul, in doua moduri diferite. Am aflat ulterior ca piesa era o imbinare a doua opere diferite, cu o tema comuna, ceea ce mi-a lamurit cat de cat confuziile legate de continuitatea ei pentru ca aceasta parea intr-adevar compusa din doua bucati juxtapuse. Cei interesati, se pot duce la Nottara sa o vada.

One Flew Over the Cuckoo’s Nest

simt ca trebuie sa citesc o carte, o carte buna, o carte oarecare, nu conteaza, dar s-o citesc pana la sfarsit. am lasat prea multe carti neterminate lunile astea si acest lucru imi induce un sentiment de superficialitate.

Romanul lui Ken Kesey, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, a fost ultima carte despre care pot spune ca mi-a atras atentia si nu neaparat pentru povestea in sine, ci mai ales pentru detaliile fine care creeaza o adevarata psihologie a societatii contemporane. Intreaga actiune este vazuta prin ochii unui pacient indian dintr-un spital de nebuni, spital condus cu strictete de Sora Sefa pana in momentul in care linistea acestui ospiciu este zdruncinata de un nou venit – Randle Patrick McMurphy.

Am inceput sa citesc cartea asta mai mult din greseala si credeam ca e vorba de ceva comercial, insa m-au surprins tipologiile si mentalitatile amestecate in ea: oameni cu teama de realitate, oameni carora le era frica de integrare, oameni care, de fapt, nu erau nebuni, ci speriati – “iepuri” cum se autointitulau. Cat despre personajul principal, McMurphy, pot spune ca are o constructie geniala. Este un personaj controversat, omul cu un cazier incarcat, omul trecut prin multe, invatat sa traiasca fara restrictii, fara legi, dar e totodata cel care ii vindeca pe bolnavi de frustrarile lor. E cel care poate sa vada erorile societatii si influenta negativa asupra individului uman, de aceea si alege sa traiasca dupa propriile reguli. Sfarsitul lui tragic este consecinta pe care o sufera pentru ca a ales sa depaseasca limitele si sa-i traga si pe ceilalti dupa el, o trimitere la pedeapsa primita in urma luptei cu societatea.

M-a influentat foarte mult aceasta carte si in modul de a scrie la un moment dat si in felul de a gandi, mi-a spus ceva si pentru asta o consider o carte buna. Am vazut si filmul, un film foarte laudat de altfel, premiat cu 5 oscaruri. Distributia e buna, Nicholson a jucat exceptional, ca de obicei, dar per total nu pot zice ca m-a impresionat. Au taiat prea mult din poveste ceea ce a stirbit mesajul adevarat, punand mai mult accent pe actiune.