a design for life

Originally uploaded by u.violet

anihilarea prezentului ii poarta viata alternativ din trecut in viitor si invers. traieste cu sufletul inmuiat in teama de prematuritate, vazand cum, de la o zi la alta totul capata o alta forma, se contorsioneaza, se comprima, se farama si in final dispare. se trezeste uneori intr-o camera indoliata, singura. coboara furtunos scarile blocului si alearga la intamplare, dar cladirile sunt la fel peste tot, cenusii, mucegaite, descompuse. apoi, brusc incepe sa miroasa a fluturi si a lumina, culori toxice o invesmanteaza si simte cum in trup si in minte ii incolteste un paroxism latent. atunci aspiratiile ii construiesc o noua umbra, respira un aer abstract, sufocant. slabele impulsuri de a se detasa sunt insuficiente. o viata mai puternica se naste in ea, o minte geniala, dar haotica o anima … paradoxal, in pumn mai tine inca strans o farama de realitate.

I’ve got wires coming in, I’ve got wires coming out of my skin…

litho

Originally uploaded by u.violet

ne tinem sperantele in cutii de gheata ingropate sub piele.

am lipit trecutul de pereti ca sa raman treaza. viitorul inseamna doar dezumanizare.

cate-un ecou se loveste din cand in cand de fereastra. o deschid si-l primesc inauntru. il ascult, facem compromisuri mereu in favoarea lui, ce altceva sa mai fac? sute de ecouri intra zilnic pe sute de fereastre mintind spontan si totusi, credem ca unul va fi util, curabil.

ne-am transformat in papusi si asteptam ca cineva sa ne invete sa mergem. ne-au cusut sfori si ne manevreaza stangaci. suntem papusile unui copil labil care ne dezmembreaza si ne indoapa cu supradoze de paracetamol.

the whole world is moving and I’m standing still …

experiment

Originally uploaded by u.violet

… cam asta e sentimentul … atunci cand vrei si nu poti.

am crescut fortat sub motto-ul “nu exista nu pot” (expresie pe care o detest si pe care n-am acceptat-o niciodata, dar pe care o repet oratoric altora) si ma doare cand imi dau seama ca exista! nu pot sa fiu in momentul asta pe tarmul bulgaresc al Marii Negre, sa-mi ingrop picioarele in nisipul rece de acolo, sa tremur aiurea de frig, sa adorm pe un sezlong cu o bere proasta in mana, sa ascult din nou istorii istorice si sa mi se inchida ochii cand vine vorba de blocuri comuniste, cruzimea hitlerista, umorul prost al englezilor, sa ma trezesc subit si sa mai pun din cand in cand cate o intrebare somnambula sau sa mai rad la o gluma amortita de ebrietate si de somn. nu pot sa vad rasaritul de pe partea aia a marii si-n ureche sa-mi fredoneze dubios si atipic, dar intr-o atmosfera atat de perfecta, Kid Rock, all summer long. nu pot sa ma spanzur cu o alga aici in camera asta uscata.

ma uit pe geam. parca ma uit peste o imagine facuta cu un aparat foto profesionist. lumina perfecta, incadrare si forme impecabile. sepia cu nuante violet, de la lumina magazinelor. nebunia s-a calmat, meciul s-a terminat satisfacator, oamenii au baut, au sarbatorit si s-au culcat inmuiati in alcool si fericire. strazile sunt pustii acum, lumina felinarelor curge sintetic peste sosea, mai trece cate un troleu defect, uitat prin cine stie ce colt al orasului, sau cate un nebun care se grabeste sa se plimbe pe Magheru cu cei 180-200 si ceva de cai, care-l vor purta ca gandul si ca vantul …

ironic si neinteresant, pe pat imi zace Giovanni Papini cu capodopera sa obscura “Chipuri de oameni”. n-aveau ce ma interesa la Metropolitana si m-am bazat pe simtul meu beletristic, astfel ca aceasta a fost prima carte pe care mi-a cazut mana, am luat-o fara sa-i citesc autorul sau titlul, am aruncat-o in geanta si m-am grabit spre Green-ul plin de oameni si parasit de mine in ultima saptamana. acum il descopar pe Papini cel filosofic, istoric, erudit si totodata nonconfomist si paradoxal. “frumusetea [...] este revelatia unei vieti profunde si senine” remarca acesta uimitor si profund. balanta mintii mele cumpatate cantareste grav micuta carticica absolut interesanta a acestui incontestabil Giovanni Papini (pe care nu cred ca l-a mai elogiat cineva asa de mult cum am facut-o eu in acest moment al plictisului total) si micuta culegere de stiinte exacte, exponentiale, radicali, logaritmi si alte minuni ale universului, a lui Nastasescu si Nita. nu pot, nu pot spune nu pot la asemenea tentatii, asemenea desfatari intelectuale.

orasul uscat de vara si de dor s-a stins putin in nemiscare, iar eu am ramas sa-l pazesc … si gandurile ma tarasc inapoi prin nisip, prin scoici, prin marea de care nu pot sa ma satur.

frustration

remember that white room where all our personalities were killed. they locked another one there. plain white, soft light, cold marble walls, heavy air, artificial light coming from nowhere and of course that deep silence that drove us all crazy.

there’s something different this time. stones. they’ve thrown some little usual stones on the floor.

at first she didn’t notice them. seconds drained from wall to wall, from ceiling to floor, like the Chinese drop. no books, no paintings, no photos,, no window, no doors, no dust, not a single spot of dirt. no clock to measure the time dying in there … just the stones, that started capturing her attention. as time passed their presence there began to obsess her. it seemed that they multiplied from day to day. every time she walked past them it hurt, and it started hurting terribly. deep wounds opened in her soles, on her hands, on her feet, on her whole body, as she repeatedly stepped, sat and slept over them.

disappear … no, the stones won’t disappear, until a complete psychosis suffocates her mind.

everything in the room seems infinite, time, space, pain … it depends on her now to cut everything short, to erase all the things that keep her locked in there, to draw a new door and get out.

I’ll let her out if she forgives herself.

I’ll put a spell on you

portrait

traiesc pe marginea unei mese de sticla, traiesc pe cotor de “Crima si Pedeapsa”, traiesc in asfaltul care se macina sub fiecare roata care-l calca, traiesc pe-un atom de azot, pe-un fir de nisip, o molecula de apa, un fulg de porumbel.

traiesc intr-un trib de indieni inainte de colonizare, intr-un templu aztec, intr-o ceasca cu Earl Grey, pe gulerul unei camasi frantuzesti, intr-un colaj art nouveau intr-o barcuta origami, in penita unui stilou Schneider, in cadranul unui Rolex, in lentila unui Canon EOS 40 D.

traiesc intr-o coaja de paine, sub o piatra, pe-o muchie de cutit, intr-o bomboana cu martipan, intr-o scanteie de Zippo … traiesc pe-o geana, intr-o buza crapata, pe-o palma batatorita, intr-o ureche in care se aude mereu un pian.

cresc in maini o viata casanta, efemera, relativa, degradabila si degradanta, o viata intangibila, o viata extremista. pe degete-mi aluneca aluzii ciudate, ecouri inselatoare, tin ascunse sub perna suflete naive si noaptea mi se face frica. le aud pe toate cum vorbesc, le simt in jurul meu si vreau sa ma ascund, sa-mi sterg urmele din mintea lor, dar de fiecare data cand ridic capul de pe perna, Aqualung incepe sa cante.

fais-moi un bon café …

…j’ai une histoire à te raconter

*tastele au fost reci zilele astea si blogul pustiu. odata cu noptile pierdute, am risipit multe povesti, care au fost uitate, fara nicio consemnare, nicaieri. nu stiu de ce, dar am preferat sa tin evidenta pe hartie acum, m-am reintors la creioanele si paginile ingalbenite, pe care le-am sifonat doar cu niste obsesii irelevante, pe care nu le mai recunosc ca fiind ale mele. aceleasi idei mazgalite caligrafic, scrise parca intr-o perioada de coma … o gramada de rebuturi care-mi impanzesc gandirea cand le rasfoiesc. *

…pentru noi ziua se termina cand rasare soarele. as trage atat de mult de timp, pana cand noaptea s-ar dilata si ne-ar acoperi pana la pranz, pana la 5, pana la 6, pana la 10 … pana cand ar rasari din nou luna. strazile ne asteapta pustii, si in randul de case, nicio fereastra nu e luminata. mansarda e din nou goala. urc, iau dvd-urile lui catalin si aleg un film. de obicei are filme bune. aleg “dreamcatcher”, cu gandul ca voi adormi pe ceva frumos … l-am oprit dupa 15 minute pentru ca era un horror aberant, provocator de cosmaruri scarboase, care mi-a stricat si pofta de somn …

6 dimineata – fa-mi o cafea ca sa te tin de vorba. pentru noi ziua incepe la 2, cand oamenii pleaca la serviciu, strazile se aglomereaza, cu masini, caldura, cuvinte, istorii … iti mai explic odata sfarsitul lumii (noastre) pana atunci.

ecouri

ash

am ajuns pe drumul plin de gropi. mirosea a pamant ud. plouase. picaturi subtiri de apa se lipeau de parbriz si alunecau melancolic sub stergatoare. “was a long and dark December .. from the rooftops i remember there was snow white snow..” la radio se auzea Violet Hill de la Coldplay. in fata a inceput sa mi se deruleze imaginea acestor locuri de iarna trecuta. pe un fundal alb-negru, ca in filmele cu pantomima 2 persoane se bateau cu zapada. pe fata lor se citea o fericire surda, de moment, fara alte rezonante.

am oprit instinctiv la rascrucea de drumuri unde mergeam sa jucam fotbal alaturi de copiii care miroseau a bomboane Raffaelo si a nuci. am coborat si am mers pana la locul unde serile ne adunam la foc si ne ghiceam in palma sau in stele pana adormeam. pamantul era sterp, crapat, nu mai crescuse iarba acolo, zaceau in schimb cenusi si carbuni proaspeti. cineva ne-a luat locul.

norii s-au spart, i-am urmarit cum deseneaza scene, personaje, am incercat sa le identific si mi se parea ca oglindesc tot ce se afla sub ei – eu ma reflectam intr-un punct subtire de aburi albi, in spatele meu, la vreo 100 de metri un iepure fugea urmarit de o vulpe, mai in fata era calea ferata, un tren trecea, iar oamenii imi faceau cu mana …

aveam impresia ca cineva ma striga, era de fapt un latrat, un caine negru fugea haotic spre mine. am intrat tremurand in masina si am plecat mai departe. cainele m-a urmarit o perioada, luptandu-se cu rotile, apoi s-a pierdut printre buruieni.

am mai oprit abia in fata portilor ruginite. in spatele lor se construia ceva …

scrisoare…

limbile ceasului se misca, se aud in camera goala ca niste ochi care clipesc o data pe secunda. bucataria e goala, uleiul inca mai sfaraie in tigaie. pe masa…o farfurie plina cu clatite si niste dulceata de visine.

se aude liftul cum urca si oamenii care pasesc pe scara. se aud peretii cum trosnesc si parchetul scartaie. el nu fumeaza (niciodata). doarme. pe jos, ciorapii lui de azi, de ieri, de alaltaieri, de cateva saptamani stau imprastiati, iar tricoul gri s-a murdarit si nu stie sa-l spele. pantofii sunt aruncati pe sub pat, iar perna e aceeasi, acelasi asternut de cine stie cand.

ei nu-i place sa spele, nu i-ar spala decat ciorapii si tricourile. odata le-a adunat pe toate intr-un cos, le-a aruncat in apa si a uitat de ele. s-au decolorat, s-au distrus.

praful e de doua degete pe biblioteca si mancarea e mereu rece. ea nu stie sa faca mancare.

bucati din tavan se desprind si cad. degetele se joaca in praful de pe birou, schiteaza raspunsuri, mesaje, intrebari.

nisipul sa zgarie lin, iar marea sa fie murdara

“trenul accelerat Bucuresti – Constanta pleaca in 5 minute de la linia 5″, autostrada Soarelui e plina pe toate cele 3 benzi, din casetofon se aude Vama Veche – Vama Veche. Bucurestiul se goleste din nou. urmeaza trei zile ploioase si friguroase, trei nopti exuberante, valuri reci, nisipul ud iti va umple pantofii…

“ai grija sa nu aluneci pe stanca aia. a iesit soarele, hai repede, ia-ti costumul sa facem o baie pana nu dispare. e rece, dar fa-mi o poza. mai repede ca inghet! “

si acum stai in fata calculatorului cu fata brazdata de un zambet subtil, amintindu-ti cum ti-au clantanit dintii in momentul ala.

“mai ia-ti un pulover pe tine, ba mai bine ia-ti un hanorac ca o sa ploua si n-avem umbrela. nu mai numara nisipul, mai bine numara scoicile, n-ai luat destule ca sa umpli fiecare gol lasat acasa. asta e sparta, arunc-o, mai sunt destule scoici de-astea, iti caut eu alta…”

…da, e greu sa te dezlipesti de ceva ce ai gasit cu greu. pumnii tai refuza sa se desclesteze si sa te elibereze, au impersia ca traiesc ceva ireversibil.

“m-am impiedicat de o sticla de bere, uite inca una, inca una…e plina plaja. uite-i pe-aia cum dorm acolo, sunt in pantaloni scurti, cred ca au degerat. de fapt nu cred ca mai simt nici frig, nici nimic …”

a doua zi ti-ai dat seama cine erau de fapt “aia”.

“fii atent ca vine un val. acum uite, ti s-au udat tenesii. stai, nu fugii, ca o sa ma stropesti si pe mine!”

si te trezesti, a fost doar un moment.

vechi obsesii

prinde-mi marea in palme si sufl-o sa se raceasca. sufla peste plaja ca s-o golesti de nisip si de scoici. sufla ca sa darami casa pe care ti-am construit-o acolo din plasmuiri alegorice.

merg dinspre apus spre rasarit si inca simt sub talpi jocul gleznelor de alta data. mergi dinspre rasarit spre apus si o sa-ti intre in piele pasii calzi pe care i-am lasat acolo cu doar cateva ganduri in urma.

ne-am intors, separat. de fapt nu fusesem niciodata acolo cu adevarat, si totusi pentru ce ne-am intors? ca sa fim ca doi orbi in acelasi loc, sa ne plimbam pe plaja imensa si pustie fara sa ne lovim unul de altul. fara sa stim ca existam. sa ne auzim doar fosnetul pielii.

o sa-ti construiesc o alta casa de data asta, din nisip. o sa te mut acolo astfel incat prima adiere de vant sa te risipeasca in ochii tuturor, sa te cristalizezi acolo, sa-i faci sa vada monocrom cum ai vazut si tu odata.

am mai spus povestea asta si o sa o spun mereu in toate formele posibile.