rush

ma gandeam ca daca oamenii din jur ar fi mai relaxati, daca n-ar face tot ce li se cere sa faca, la data fixa, corect, constiincios, daca n-ar mai fi atat de calculati, de organizati, daca nu s-ar implica si panica atata pentru orice tema data, pentru orice situatie, implicit pentru orice examen, cuvantul “stres”, poate chiar si cuvantul “teama” n-ar mai exista. dar, ei isi creeaza propriul stres, ei insufla acea atmosfera de capat de lume, de fugit irreparabile de aaaaaaaaaaaaaa!

cineva sa-i opreasca, cineva sa le dea un ceai de tei si sa-i calmeze …

poveste

oamenii din povestea asta au toti aceeasi varsta. se nasc toti odata si mor toti odata, iar dupa ce mor o alta generatie le ia locul. se nasc din pamant si n-au nicio valoare, nicio cultura, n-au istorie, n-au averi, n-au familii, rude, sunt goi, nuli si perfect egali unii cu ceilalti. oamenii acestia se cresc singuri, se formeaza, se civilizeaza, creeaza, coopereaza, invata sa iubeasca si ajung sa-si formeze o viata libera si armonioasa.

oamenii acestia au o structura identica. arata la fel, gandesc la fel, au aceleasi capacitati fizice si mintale. sunt echilibrati, aseptici, calculati, programati. lumea lor e delimitata si ingradita de oglinzi si niciunul nu s-a gandit vreodata sa paseasca dincolo pentru ca dincolo nu e nimic. dincolo nu exista. asta cred ei, asta trebuie sa creada.

oamenii acestia sunt perfecti si reusesc sa creeze o societate perfecta, dar nu lasa nimic in urma, pentru ca dupa un secol, atat traiesc, un secol fix, mor si totul dispare. totul se transforma la loc, in pamant, oglinzile se crapa si o apa imensa patrunde inauntru, amesteca la loc lutul si o alta generatie ia nastere.

a venit, a venit toamna

in ureche incepe sa-mi bata subtil vantul rece, vantul dureros…si ce ma doare cel mai tare e ca stiu ca acesta e inceputul tuturor uraganelor ce vor urma sa treaca prin mine…

… asa imi incepusem pagina acum 3 zile, cand inca afara era cald, soare si-mi palnuiam un sfarsit tarziu, eroic de vara. totusi undeva in mine incepuse deja sa ploua si sa fie frig. evident, toate planurile s-au topit sub forta catorva cuvinte si s-au scurs timid inapoi in mintea care le-a conceput. am simtit prin toti nervii micuta implozie care a avut loc atunci, m-am asezat pe marginea prapastiei care se cascase, cu picioarele atarnand in gol. am maltratat 4 pagini de hartie, am omorat 3 zile in cel mai crunt, banal si plictisitor mod. dupa socoteli, framantari si alte chestii pe care le-am tinut doar pentru mine m-am reintors la starea mea de nirvana, constientizand ciclicitatea starilor, sentimentelor si evenimentelor pe care le traiesc.

azi, 15 septembrie, a inceput cu adevarat sa ploua si sa-mi fie frig. oamenii au fost agitati. Bucurestiul a fost ca un musuroi de furnici, zdrobit, chemand ploaia. oamenii s-au bucurat de ploaie si de mancare…sau oamenii s-au ascuns de ploaie in mancare. haos, disperare, foame. s-au calcat in picioare pentru un hamburger, sau o aripa prajita de pui. eu am experimentat o stare de indolenta amestecata cu melancolie, dezgust, nerabdare, cu usoare sclipiri de interes, ucise insa de atmosfera flegmatica, noroioasa si tot asa. m-a plouat, m-a batut vantul, mi-a fost si frig, m-am umplut de noroi incercand sa scap de aceasta isterie si criza a oamenilor adunati unul intr-altul, luptandu-se pentru un scaun si o masa spre a-si savura animalic hrana. am cautat cel mai obscur, pustiu si necunoscut loc, mi-am luat o cafea si-am asteptat sa ma usuc.

Bucurestiul e plin din nou.

a venit toamna si vreau sa cada frunzele, sa ploua calm, vreau sa-l aud pe Alifantis cantand pe-o strada din Amzei despre emotiile lui Nichita.