rush

ma gandeam ca daca oamenii din jur ar fi mai relaxati, daca n-ar face tot ce li se cere sa faca, la data fixa, corect, constiincios, daca n-ar mai fi atat de calculati, de organizati, daca nu s-ar implica si panica atata pentru orice tema data, pentru orice situatie, implicit pentru orice examen, cuvantul “stres”, poate chiar si cuvantul “teama” n-ar mai exista. dar, ei isi creeaza propriul stres, ei insufla acea atmosfera de capat de lume, de fugit irreparabile de aaaaaaaaaaaaaa!

cineva sa-i opreasca, cineva sa le dea un ceai de tei si sa-i calmeze …

roluri inversate

intreaba-ma si n-astepta raspuns. incearca sa ghicesti cuvintele care-mi stau pe buze. vreau sa vorbesti. sa vorbesti mult, iar eu sa tac. sa te ascult pana ma plictisesc si apoi sa ma prefac doar ca te ascult.

esti fericit?

pana ieri am fost fericit. acum fericirea s-a fragmentat. sunt fericit doar cateodata. uneori dimineata cand vii sa bem cafea sau cand ne uitam la filme si n-ajungem sa vedem sfarsitul. sunt fericit cand e ceata infinita pentru ca pot sa te ascund de lume in ea. sunt fericit cand parul iti miroase a iarna si-aud ninsoarea din tine si-ncerc s-o inteleg. sunt fericit cand inteleg.

ce te intristeaza?

mintea mea si gandurile pe care ma lupt sa le scot din mine si sa le arunc cat mai departe ca sa nu le gasesti si nici ele sa nu te gaseasca pe tine. ma intristeaza oamenii cu maini murdare, oamenii de creta si oamenii care ne privesc insistent. ma intristeaza cuvintele de metal in care ne cantarim universul.

esti fericita?

uneori. cand eram copil nu te cunosteam. atunci eram pe deplin fericita.

ecce homo !

suntem oameni si suntem bolnavi. suntem bolnavi de fericire. suntem bolnavi de tristete, de prea multa dragoste, de pacate…

suntem vulnerabili si riscam sa ne imbolnavim mereu cu ura, suferinta, bucurie, cu singuratate si cu moarte. suntem perfecti, uneori. avem o perioada de gratie, dupa care decadem. fiecare miscare ne uzeaza, fiecare gand ne intuneca, fiecare zambet sapa un nou rid in chipul nostru.

suntem umbre, flori si gesturi. suntem niste sentimente scoase din masina de spalat si intinse la uscat pe sarma dintre doua blocuri murdare.

suntem complecsi intr-un mod inutil. purtam in noi bagaje de vise si idei. suntem gazda temporara a unor suflete orfane. suntem luturi arse aruncate in bazare sentimentale. suntem si nu suntem. incerti, nehotarati, tulburati si tematori. nelamuriti, intrebatori. chinuiti, mutilati, imblanziti, slefuiti…respiram, ne oxidam, ne nastem din pamant si din carne si umblam nauci. nu stim unde. nu stim de ce.

suntem oameni si suntem bolnavi de viata.

maini albastre

privesc – maini albastre ce-mi cantaresc viitorul. pumnii s-au desfacut si m-au lasat sa aleg. sa aleg, ce tortura cand traiesc intr-un ceas stricat. cate zile au mai trecut? cat pot sa ma mai gandesc? “sa aleg” ma opreste aici. nu pot sa fug, nu pot sa inchid ochii si sa revin cand totul e hotarat si nu mai am de ales.

aici cand vrei ciocolata, intinzi mana si ai ciocolata. esti dezbracat, iti imaginezi niste haine si te-mbraci. vrei sa citesti, te duci la biblioteca daramata, pui mana pe-o carte si citesti, nu-ti place o arunci si iei alta. aici nu se alege nimic. aici e haos. aici se traieste in dezordine, totul cade din rafturi, din dulapuri, totul e demolat. se doarme pe jos, printre lucrurile imprastiate. se mananca in farfurii sparte. timpul se masoara dupa cum bat inimile. aici nu alegi. aici intinzi o mana, prinzi, incerci, arunci, prinzi iar etc. pe ei cine o sa-i invete sa traiasca asa? pe mine cine o sa ma-nvete sa traiesc altfel?

ma oglindesc in palmele albastre si-astept raspunsul. sa decida ele.

a venit, a venit toamna

in ureche incepe sa-mi bata subtil vantul rece, vantul dureros…si ce ma doare cel mai tare e ca stiu ca acesta e inceputul tuturor uraganelor ce vor urma sa treaca prin mine…

… asa imi incepusem pagina acum 3 zile, cand inca afara era cald, soare si-mi palnuiam un sfarsit tarziu, eroic de vara. totusi undeva in mine incepuse deja sa ploua si sa fie frig. evident, toate planurile s-au topit sub forta catorva cuvinte si s-au scurs timid inapoi in mintea care le-a conceput. am simtit prin toti nervii micuta implozie care a avut loc atunci, m-am asezat pe marginea prapastiei care se cascase, cu picioarele atarnand in gol. am maltratat 4 pagini de hartie, am omorat 3 zile in cel mai crunt, banal si plictisitor mod. dupa socoteli, framantari si alte chestii pe care le-am tinut doar pentru mine m-am reintors la starea mea de nirvana, constientizand ciclicitatea starilor, sentimentelor si evenimentelor pe care le traiesc.

azi, 15 septembrie, a inceput cu adevarat sa ploua si sa-mi fie frig. oamenii au fost agitati. Bucurestiul a fost ca un musuroi de furnici, zdrobit, chemand ploaia. oamenii s-au bucurat de ploaie si de mancare…sau oamenii s-au ascuns de ploaie in mancare. haos, disperare, foame. s-au calcat in picioare pentru un hamburger, sau o aripa prajita de pui. eu am experimentat o stare de indolenta amestecata cu melancolie, dezgust, nerabdare, cu usoare sclipiri de interes, ucise insa de atmosfera flegmatica, noroioasa si tot asa. m-a plouat, m-a batut vantul, mi-a fost si frig, m-am umplut de noroi incercand sa scap de aceasta isterie si criza a oamenilor adunati unul intr-altul, luptandu-se pentru un scaun si o masa spre a-si savura animalic hrana. am cautat cel mai obscur, pustiu si necunoscut loc, mi-am luat o cafea si-am asteptat sa ma usuc.

Bucurestiul e plin din nou.

a venit toamna si vreau sa cada frunzele, sa ploua calm, vreau sa-l aud pe Alifantis cantand pe-o strada din Amzei despre emotiile lui Nichita.

frustration

remember that white room where all our personalities were killed. they locked another one there. plain white, soft light, cold marble walls, heavy air, artificial light coming from nowhere and of course that deep silence that drove us all crazy.

there’s something different this time. stones. they’ve thrown some little usual stones on the floor.

at first she didn’t notice them. seconds drained from wall to wall, from ceiling to floor, like the Chinese drop. no books, no paintings, no photos,, no window, no doors, no dust, not a single spot of dirt. no clock to measure the time dying in there … just the stones, that started capturing her attention. as time passed their presence there began to obsess her. it seemed that they multiplied from day to day. every time she walked past them it hurt, and it started hurting terribly. deep wounds opened in her soles, on her hands, on her feet, on her whole body, as she repeatedly stepped, sat and slept over them.

disappear … no, the stones won’t disappear, until a complete psychosis suffocates her mind.

everything in the room seems infinite, time, space, pain … it depends on her now to cut everything short, to erase all the things that keep her locked in there, to draw a new door and get out.

I’ll let her out if she forgives herself.

I’ll put a spell on you

portrait

traiesc pe marginea unei mese de sticla, traiesc pe cotor de “Crima si Pedeapsa”, traiesc in asfaltul care se macina sub fiecare roata care-l calca, traiesc pe-un atom de azot, pe-un fir de nisip, o molecula de apa, un fulg de porumbel.

traiesc intr-un trib de indieni inainte de colonizare, intr-un templu aztec, intr-o ceasca cu Earl Grey, pe gulerul unei camasi frantuzesti, intr-un colaj art nouveau intr-o barcuta origami, in penita unui stilou Schneider, in cadranul unui Rolex, in lentila unui Canon EOS 40 D.

traiesc intr-o coaja de paine, sub o piatra, pe-o muchie de cutit, intr-o bomboana cu martipan, intr-o scanteie de Zippo … traiesc pe-o geana, intr-o buza crapata, pe-o palma batatorita, intr-o ureche in care se aude mereu un pian.

cresc in maini o viata casanta, efemera, relativa, degradabila si degradanta, o viata intangibila, o viata extremista. pe degete-mi aluneca aluzii ciudate, ecouri inselatoare, tin ascunse sub perna suflete naive si noaptea mi se face frica. le aud pe toate cum vorbesc, le simt in jurul meu si vreau sa ma ascund, sa-mi sterg urmele din mintea lor, dar de fiecare data cand ridic capul de pe perna, Aqualung incepe sa cante.

feeeeear and paaaaaaanic in theeee aiiiiir

mi se pare ca aseara lumea a fost aruncata intr-o gaura neagra, am fost mestecati si digerati, am suferit lobotomii si transplanturi bizare. m-am trezit cu un sentiment ciudat de ostilitate, si nu e doar o impresie, microuniversul nostru s-a metamorfozat vizibil. am reusit in sfarsit sa patrund acolo unde credeam ca am fost deja de-a lungul anilor, am sapat in fondul de baza, in luturile cele mai puerile, dar si in cele mai dure si ce-am gasit dedesubt, a fost … o mare dezamagire. cu fruntea incruntata, am acceptat sa ma obisnuiesc si cu asta. am fost cuprinsa la randul meu de o supradoza de superficialitate si am pierdut firul epic. am uitat cand m-am nascut, am uitat toate motivele pentru care as fi urat sau as fi iubit pe cineva candva. le-am uitat pentru ca nu le mai regasesc in nimeni sau poate pentru ca le regasesc in toata lumea si nu mai e nimic inedit.

nu mai pot face diferenta dintre un idiot si un om pe care inainte l-as fi considerat un idol si cred ca nici ei nu o mai fac. toti sunt la fel, la fel de interesanti la un moment dat, la fel de pictisitori alteori. mi se pare ca particip la o amestecare a tipologiilor umane, o amestecare mai nebuneasca decat oricare alta de pana acum. si chestia asta nu ma afecteaza in niciun fel, mi-e frica doar, sa nu ma trezesc ca peste o saptamana vine apocalipsa, iar eu sunt cu pixul in mana rezolvand radicali, sau pierduta pe cine stie unde.

… presupun ca toate astea se datoreaza trecerii catre un alt prag existential, brusc, deci, da, la intrebarile dese si seci precum – cum e sa fi major – as raspunde cu toate astea .

fast forward

va vad printre teancuri de hartii, in fata unor birouri de duzina, cu aceleasi probleme supraponderale, prinsi intr-un cerc restrans de oameni maturizati precoce. azi sunteti aici, la o distanta de-o plama, o palma ca un perete de sticla. ostilitate. maine probabil ca o sa va bat pe la usi, o sa-mi zambiti glacial, din obligatie, eu n-o sa va zambesc deloc si o sa-mi intoarceti spatele. n-o sa-mi pese cum nu-mi pasa nici acum si cum nu mi-a pasat niciodata.

o vad plangand pe umarul meu si-o sa planga si atunci. poate n-o sa ni se deschida nicio usa, poate noi vom deschide usi.

te vad departe, printre oamenii tai, mereu distanti si reci. te vor framanta, te vor modela si vor sti ca esti facut dintr-un aluat bun. vei intra in ritmul lor, pe care-l simti inca de acum pulsand deasupra ta. te impotrivesti pentru ca inca sunt aici, dar cercul asta o sa se rupa. vulnerabilitate.

ma vad ca si acum, cu scopuri superficiale, dar folositoare. vad acelasi drum, mereu ocolindu-l pe al altora, aceeasi incercare de a intelege, aceleasi esecuri. totul se repeta.

One Flew Over the Cuckoo’s Nest

simt ca trebuie sa citesc o carte, o carte buna, o carte oarecare, nu conteaza, dar s-o citesc pana la sfarsit. am lasat prea multe carti neterminate lunile astea si acest lucru imi induce un sentiment de superficialitate.

Romanul lui Ken Kesey, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, a fost ultima carte despre care pot spune ca mi-a atras atentia si nu neaparat pentru povestea in sine, ci mai ales pentru detaliile fine care creeaza o adevarata psihologie a societatii contemporane. Intreaga actiune este vazuta prin ochii unui pacient indian dintr-un spital de nebuni, spital condus cu strictete de Sora Sefa pana in momentul in care linistea acestui ospiciu este zdruncinata de un nou venit – Randle Patrick McMurphy.

Am inceput sa citesc cartea asta mai mult din greseala si credeam ca e vorba de ceva comercial, insa m-au surprins tipologiile si mentalitatile amestecate in ea: oameni cu teama de realitate, oameni carora le era frica de integrare, oameni care, de fapt, nu erau nebuni, ci speriati – “iepuri” cum se autointitulau. Cat despre personajul principal, McMurphy, pot spune ca are o constructie geniala. Este un personaj controversat, omul cu un cazier incarcat, omul trecut prin multe, invatat sa traiasca fara restrictii, fara legi, dar e totodata cel care ii vindeca pe bolnavi de frustrarile lor. E cel care poate sa vada erorile societatii si influenta negativa asupra individului uman, de aceea si alege sa traiasca dupa propriile reguli. Sfarsitul lui tragic este consecinta pe care o sufera pentru ca a ales sa depaseasca limitele si sa-i traga si pe ceilalti dupa el, o trimitere la pedeapsa primita in urma luptei cu societatea.

M-a influentat foarte mult aceasta carte si in modul de a scrie la un moment dat si in felul de a gandi, mi-a spus ceva si pentru asta o consider o carte buna. Am vazut si filmul, un film foarte laudat de altfel, premiat cu 5 oscaruri. Distributia e buna, Nicholson a jucat exceptional, ca de obicei, dar per total nu pot zice ca m-a impresionat. Au taiat prea mult din poveste ceea ce a stirbit mesajul adevarat, punand mai mult accent pe actiune.