ecouri

ash

am ajuns pe drumul plin de gropi. mirosea a pamant ud. plouase. picaturi subtiri de apa se lipeau de parbriz si alunecau melancolic sub stergatoare. “was a long and dark December .. from the rooftops i remember there was snow white snow..” la radio se auzea Violet Hill de la Coldplay. in fata a inceput sa mi se deruleze imaginea acestor locuri de iarna trecuta. pe un fundal alb-negru, ca in filmele cu pantomima 2 persoane se bateau cu zapada. pe fata lor se citea o fericire surda, de moment, fara alte rezonante.

am oprit instinctiv la rascrucea de drumuri unde mergeam sa jucam fotbal alaturi de copiii care miroseau a bomboane Raffaelo si a nuci. am coborat si am mers pana la locul unde serile ne adunam la foc si ne ghiceam in palma sau in stele pana adormeam. pamantul era sterp, crapat, nu mai crescuse iarba acolo, zaceau in schimb cenusi si carbuni proaspeti. cineva ne-a luat locul.

norii s-au spart, i-am urmarit cum deseneaza scene, personaje, am incercat sa le identific si mi se parea ca oglindesc tot ce se afla sub ei – eu ma reflectam intr-un punct subtire de aburi albi, in spatele meu, la vreo 100 de metri un iepure fugea urmarit de o vulpe, mai in fata era calea ferata, un tren trecea, iar oamenii imi faceau cu mana …

aveam impresia ca cineva ma striga, era de fapt un latrat, un caine negru fugea haotic spre mine. am intrat tremurand in masina si am plecat mai departe. cainele m-a urmarit o perioada, luptandu-se cu rotile, apoi s-a pierdut printre buruieni.

am mai oprit abia in fata portilor ruginite. in spatele lor se construia ceva …

nimic

a vazut. a trait un al treilea deja-vu, si de data asta, la fel ca de fiecare data, nimic. nimic! 0 absolut. ochii au vazut, dar nu s-a miscat in ea nimic, niciun nerv, niciun neuron, nici sufletul ala existent/inexistent n-a dat niciun semn cum ca i-ar pasa. asta ar trebui sa fie un semn bun pentru ca a ajuns la acea stare de indiferenta cu care s-ar putea integra si-n absolut, dar totusi si-ar dori uneori sa scape de transa asta, sa simta, sa reactioneze intr-un fel, ca dovada ca n-a batut vantul in capul ei atata timp.

ar vrea sa fie ceva care sa o zgarie, care sa o tortureze, ar vrea sa stie cum e sentimentul ala pe care se descompune lumea zilnic, cu obrajii patati si ochii inrositi. asta e dovada de masochism, cand ti-e bine, de ce sa-ti vrei raul? un rau il obtii foarte usor, o data daca bate din palme toata ordinea si asa firava de pe rafturile ei, se distorsioneaza. ordine e oarecum metaforic spus caci nu poate fi niciodata ordine in jurul unui uragan.

negru aprins

azi oamenii au murit. telefoanele suna in gol. e cineva la usa, dar n-o sa raspunzi pentru te-a cuprins din nou starea aia de “who am I? what am I? where am I?”. bate in usa, bate in geamuri … vantul. de ce te suna? de ce te cauta acasa? de ce nu-ti lasa o scrisoare la usa, sa le poti raspunde cand vei fi capabil… sunt cuprinsi de o turbare nebuna, sunt paranoici, isterici si stresati, si vrand nevrand te sufoca si pe tine cu disperarea lor.

agitatie inutila. de sub pleoape auzi usile cum se trantesc, fosnet de foi, pasi grabiti, dar evident ca totul are un sens si un scop, pe care doar tu refuzi sa-l vezi. acum 2 ore iar te plimbai aiurea … in loc sa traiesti in acelasi ritm cu ei, ti-ai oprit viata in loc, si acum traiesti in reluare. era cald atunci, nu simteai ca te plimbi degeaba. acum bate vantul si printre blocuri se aude pustiul si haosul lor …