scrisoare de dragoste?

dragul meu soldat de plumb,

te iubesc. simplu, clar, sincer, naiv pur, nemotivat. te iubesc luni marti miercuri joi vineri sambata duminica. te iubesc in ianuarie in februarie in martie in aprilie in mai in iunie in iulie in august in septembrie in octombire in noiembrie in decembrie. te iubesc de 1,2,3,4 …. infinite ori. te iubesc mecanic, sintetic, supranatural, fantastic. iubesc parul tau albastru si ochii blonzi, pielea ta plumburie, picioarele, mainile, degetele, nasul, buzele. te iubesc cand esti prost, cand esti nervos, cand esti calm, cand esti trist, cand esti cand nu esti, cand ma urasti, cand ma iubesti. te iubesc si n-am nevoie de cuvinte frumoase, idei originale sau fapte nemaipomenite ca sa-ti dovedesc asta. te iubesc si-atat.

cu drag,

papusa ta de portelan

P.S: acum inlocuieste verbul “a iubi” cu antonimul lui.

* doua sentimente, pe care se zice ca nu le desparte decat un pas. cele mai maleabile sentimente, cele mai comune, cele mai “des simtite”, cele mai frustrante, cele care au nascut si care distrug lumea. doua sentimente simetrice, simetrizabile, asociative, translative, magnetice. dupa ce treci prin ambele, trebuie neaparat sa treci prin ambele, e inevitabil, te simti nul, evident, pentru ca se anuleaza reciproc. e atat de rational, atat de matematic, acest sentiment al nostru. suntem reci, mecanici, suntem de plastic si de plumb.

scrisoare pentru cei mai vechi

azi dimineata m-am trezit si m-am dus direct la oglinda. in timp ce ma priveam mi-am amintit discutia de ieri… obrazul meu, obrazul tau, obrajii nostri erau ca nectarinele in vremurile cand tu aveai grija de mine. pe-atunci umbrele noastre erau cu vreo 40 cm mai mici si atat de usoare incat atunci cand batea vantul, le lua pe sus, le ducea prin gradini, peste case, le ridica precum niste zmee si le ducea pana-n cer, unde le spargea intr-o furtuna de suflete. apoi incepea ploaia.

ieri ne-am amintit… de blocurile cu 2 etaje … de atunci cand “deschidea maica-ta usa la intrare si tu ieseai pe langa ea si iti luai viteza sus la noi”… de foaia cu desene pe care ti-am ascuns-o in penar si te-a certat profesoara cand a gasit-o, crezand ca esti un infantil si desenezi in timpul orei … de ei care erau mereu pe strada lata jucand fotbal sau finante … de ele care se jucau cu papusile mele … de garajul mazgalit de creta, de bicicletele cu roti ajutatoare, de cutiile de chibrituri si inghetata de capsuni.

azi am vrut sa ma intorc, dar timpul lor m-a depasit. i-am gasit intr-un univers de o maturitate inexplicabila, un univers al casniciei, al maternitatii. mintea mea puerila nu poate sa perceapa asa ceva, mai ales cand ma gandesc ca intre noi nu stau decat 2-3 ani.

au fost odata ca niciodata copii.

dimenticanza

un august oarecare. 4 a.m

Villacorse-ul din Milano e pustiu. O fata se grabeste acasa. Pantofii ei se lovesc de podea, lasand sa rasune un zgomot melodramatic.

Un tip cu un buchet de trandafiri in mana cauta o cafenea in care sa se imbete. Avea un motiv intemeiat.

Se intalnesc sub cupola, se privesc o secunda, el scapa buchetul de flori, ea-l calca sub pasii grabiti.

In aer pluteste promisiunea unei reintalniri.

di A.

scrisoare de adio

18 ani s-au transformat azi intr-o mana de cenusa.

ai vorbit mult despre ele, despre papusile albe din camerele cu faianta, dar cu toate astea cand esti pus in fata uneia reale, nu poti sa o intelegi. reflexele tale vitale te fac sa crezi ca acele contururi reci se misca inca in acelasi ritm cu al tau. pentru ca asa e normal, pentru ca oamenii nu sunt papusi de portelan ca sa le asezi in cutii si sa le imbraci dupa niste traditii macabre. pentru ca noi putem sa cream, sa inventam, sa ne reinventam, sa ne nastem, sa ne renastem, nu ne putem percepe ca fiind finiti si efemeri … dar suntem.

scrisoare…

limbile ceasului se misca, se aud in camera goala ca niste ochi care clipesc o data pe secunda. bucataria e goala, uleiul inca mai sfaraie in tigaie. pe masa…o farfurie plina cu clatite si niste dulceata de visine.

se aude liftul cum urca si oamenii care pasesc pe scara. se aud peretii cum trosnesc si parchetul scartaie. el nu fumeaza (niciodata). doarme. pe jos, ciorapii lui de azi, de ieri, de alaltaieri, de cateva saptamani stau imprastiati, iar tricoul gri s-a murdarit si nu stie sa-l spele. pantofii sunt aruncati pe sub pat, iar perna e aceeasi, acelasi asternut de cine stie cand.

ei nu-i place sa spele, nu i-ar spala decat ciorapii si tricourile. odata le-a adunat pe toate intr-un cos, le-a aruncat in apa si a uitat de ele. s-au decolorat, s-au distrus.

praful e de doua degete pe biblioteca si mancarea e mereu rece. ea nu stie sa faca mancare.

bucati din tavan se desprind si cad. degetele se joaca in praful de pe birou, schiteaza raspunsuri, mesaje, intrebari.

scrisoare pentru K

*m-am uitat prin drafturi si am gasit chestii ciudate.

*continui seria de scrisori despre care vorbeam

K nu vine de la Kafka si nici nu e vreun personaj de-al lui. K este personajul meu acum. el mi-a vandut povestea lui si acum il transform intr-un personaj, iar eu la randul meu i-am vandut-o pe a mea. dupa ce am pus cap la cap relatarile ne-am dat seama ca traim aceleasi momente, aceleasi sentimente, dar in linii paralele, elementele din lumile noastre n-au cum sa se intersecteze. cred. sper.

pe K l-am cunoscut intr-un mod stupid. mult timp am uitat de existenta lui pentru ca imi formasem o parere ciudata in privinta sa , dar ca orice lucru stupid din viata mea a capatat alte conotatii. m-a ascultat si l-am ascultat. am vorbit ca doi ziaristi care cautau stiri interesante. si cum stirile noastre se legau totul a devenit ca un puzzle in doua culori.

K. m-a facut sa-l citesc pe Cioran. tot el m-a trimis sa incerc si altceva, atunci cand altii imi bagau in cap aceleasi aberatii zilnice.

K: incearca Marguerite Yuorcenar
K: ai citit ceva….scris de ea?
V: nu
K: daca iti pica prin mana..
K: incearca..
V: de ce?
K: e extrem de buna din puctul meu de vedere….

K: pentru situatia in care te aflii

V: de ce?

K:iti da o superioritate…
V: super
K: cu care poti trece mai usor..peste.altii..fara sa te intereseze
K: de ce super??
V: nu stiu … e super
K: la tine totul e super

… si mi-am promis ca o sa citesc ceva de tipa asta. n-am gasit inca, dar voi citi.

n-am iesit cu el atunci la o cafea si nici acum n-o sa iesim si n-o sa iesim niciodata probabil. nu l-am vazut niciodata la teatru si mi se pare foarte ciudat ca se pricepe la asa ceva, dar nu ma ingrijoreaza lucrurile astea. stiu ca el n-o sa dispara. niciun om nu dispare atata timp cat nu este omniprezent, atata timp cat exista o incertitudine in ceea ce-l priveste, exista o distanta care totusi stabileste anumite legaturi.

*trebuia sa scriu si despre tine ceva. trebuia sa te amprentez cumva.

moment pentru tine

azi a mai trecut un an. prapastia a crescut si s-a umplut cu suflete si maini intise catre tine. numai tu poti sa treci peste. numai tu poti alege pe care parte sa ramai pentru ca poti fi in doua locuri in acelasi timp dar nu si in doua timpuri in acelasi timp. in secunda aceea ti se consuma toata viata care a trecut si o alta ii ia locul. cel mai frumos ar fi sa pot sa o prind atunci cand tremura sa dispara si sa-ti mai adauge inca un pacat in gandul abia format.

de azi incep sa se aseze lingurite de praf pe umerii tai, dar cineva le va strange periodic in palme si le va dizolva in liniile vietii sale. obrajii se incalzesc si gura se stramba intr-un zambet pe fetele tuturor pentru ca pe buzele lor stau lipite aceleasi cuvinte pe care ti le spun in fiecare an in ziua asta, la ora asta, iar cei care uita, uita pentru ca sunt oameni fara ceas, oameni fara limite de timp, carora nu le place sa-si numere zilele. uita doar de momentul asta, nu si de tine.

acum e ora promisiunilor, ora soaptelor fericite. nimic din ce-a fost inainte nu se uita, ideal ar fi sa nu se repete, sa nu se creeze o rutina a vietii, iar tot ce-a fost negru sa se transforme intr-o nonculoare mai pura.

azi stai in fata unei pagini goale, pe care deja se scrie un inceput. il vezi?

contre-jour

astazi mi-am propus sa fiu altfel. azi voi face lucruri pe care in mod obisnuit nu le-as face, ca un fel de terapie.

mi-am inceput ziua incercand sa invat un copil de 10 ani cum sa faca fotografii. mi-am reactivat contul, se stie care cont (nu-i mai zic numele, caci numele in sine mi se pare ceva deosebit de lamentabil). incerc sa socializez cu toata lumea. voi invata la geografie. voi scrie ceva special pentru R.

Pentru R. ,asadar

Nu cred ca vei ajunge sa citesti vreodata ce scrie aici, iar daca vei ajunge, sunt sigura ca vei avea o atitudine de negare fata de faptul ca inca mai exist si ca inca imi mai aduc aminte de tine. Ar fi stupid sa nu-mi aduc. Ieri dimineata m-am trezit cu gandul la tine, stiu, e ciudat, dar a fost ca un fel de premonitie, intrucat la sfarsitul zilei am aflat vesti despre tine fara sa-mi doresc acest lucru. Previzibil, era previzibil ca asa o sa se intample, ma asteptam la ignoranta asta, inca ti-e frica de noi.

Noua ne e frica pentru tine, pentru ca te complaci intr-un mediu deplorabil si ai ajuns sa nu mai constientizezi diferenta dintre noi si ei si ai ajuns sa nu mai constientizezi unde e locul tau de fapt (e undeva la mijloc). Am stiut acum 3 ani, ca te vei arunca si tu peste mormanul de oameni care au ales sa se detaseze sau care au fost obligati sa se indeparteze de mine.

Probabil ca daca nu s-ar fi intamplat chestia asta, acum ai avea o grija in plus, iar eu as avea o persoana cu care sa ma cert zilnic, as avea o persoana pe care sa o copiez (vezi, sunt smerita azi, recunosc lucruri care nu sunt adevarate oricum), o persoana careia sa-i fur prietenii. n-as avea o persoana de la care sa imprumut ce e mai bun, mai matur, o persoana cu care sa-mpart prietenii.

N-am uitat nici acum ca joi era ziua noastra. Ziua in care ne scoteam ochii, bineinteles, pentru ca eu scriam scenarii in loc sa lucrez la matematica si te obligam pe tine sa le inveti. N-am uitat cat m-am dat cu capul de pereti pentru ca iti pasa prea mult de niste oameni inutili, care acum au suflat peste tine ca peste praful din biblioteca. N-am uitat saptamanile, lunile in care nu vorbeam si alergam de la un om la altul ca sa gasim un inlocuitor. Acum totusi ma intreb daca asta e o perioada din aia, mai lunga in care ne renegam sau pur si simplu nu mai e nimic. Ma intreb retoric, stiu ca totul sa fini, pentru ca asta vrei tu, vrei sa-ti fie mai usor.

Bratele mele vor fi intotdeauna deschise spre tine, in mod stupid si ilogic, poate chiar si ipocrit, intr-adevar, insa eu n-am sa pot uita niciodata un om, si-mi lipseste chiar si raul pe care mi l-a facut, sau ni l-am facut.

*bizar, acum cand recitesc mi se pare ca am retrait chestiile astea de curand.

* si cu asta incepe un sir destul de lung de scrisori …

pentru lore

… 7.00 ma scoala fratele meu pentru ca trebuia sa se duca la scoala. ma culc la loc. 7.30 ma trezeste mama din nou, crezand ca trebuie sa ma duc la scoala. ma culc la loc. 7.45 imi suna ceasul, il pusesem sa sune. ma culc la loc. 8.00 ma trezesc in final. ma duc spre baie, pe drum ma opresc ca sa cant putin la orga. mananc, o sun pe I., ma suna A. sa-mi spuna ca nu mai merge metroul spre Obor. e panica. nu e. stabilesc cu I. ca de fapt metrourile merg si pornesc spre blocul ei pentru a merge impreuna la A. unde vom sta o ora in care vom desena o pagina plina de culoare si durere dupa care luam tramvaiul si ne ducem la scoala doar pentru ora de mate care era foarte importanta.

I. nu-si scrisese la mate. aici e panica. am avut noroc ca am ajuns devreme, ora de engleza nu se terminase inca. I. se apuca sa scrie la mate. tu nu erai in clasa, erai cu M. la coltul scolii. ma seaca profa de engleza asa ca plec de la ora, absenta oricum imi pusese … iar de aici destinele noastre se unesc, tu imi povestesti de profa aia cu un pulover prea larg,cu balerini albi, camasa roz si o mare gaura in stomac. eu reiau povestile despre visele mele schizofrenice si despre cum ma trezesc noaptea transpirata si plangand.

se suna. mergem la mate. I. apucase sa copieze 2 exercitii. derivate. complicatii. ora trece relativ greu. plecam de la scoala. I. iese glont spre usa spre a se duce in Mirage ca sa se intalneasca cu cosbucienii. eu mai pierd vremea putin cu M. in fata la Metropolitana, mananc 2 covrigi cam prost facuti, care aveau gust de pamant, iau 79 si ma duc spre casa.

ajung acasa, ma uit la TV, constat ca nu m-am mai uitat de mult si ca nu mai sunt in tema cu reclamele. se face rapid 3. o iau usurel spre delfinului unde ma intalnesc cu S. pentru o ora in care eu voi foarte neputincioasa, iar S. se va amuza teribil, cred ca oamenii s-au saturat de noi si de veselia noastra infinita. ora se termina prea repede, normal, cand sunt cu S. totul se termina prea repede, viata e prea scurta/minunata etc.

ma intorc spre casa. pe jos. n-am motiv sa ma grabesc. de fapt am, dar nu-mi pasa. constat ca bate vantul cam tare si ca mi-e frig. o iau prin parc. acolo bate vantul si mai tare. parcul acesta mi se pare din zi in zi mai minunat. ajung la mine in zona, intru in farmacii si in supermarketuri fara un scop anume. in final, ma duc acasa.

intru pe usa, in 20 de minute ies iar. ma duc sa-mi iau haine. orasul e paralizat. locuri de parcare nu sunt. pierd doua ore aiurea si nu-mi cumpar mai nimic. ma intorc acasa. dezastru total, trebuie sa fac curat la mine in camera. nu fac acest lucru, ma apuc sa scriu pe blog…

* vreau sa-mi povesteasca si mie cineva o zi banala din viata sa. luati-o ca pe o leapsa daca vreti.