suflet de vanzare

October 18, 2010

in camera asta miroase a spirt si a regrete. s-au mutat si au lasat in urma doar umbra lor bolnava … au plecat si oamenii si fericirea.

fericirea aici a fost mereu rara si marunta, se ivea uneori dimineata in bucatarie, unde obisnuiau sa bea cafea si sa manance omleta, se priveau unul pe altul fara sa spuna nimic, si stiau ca se iubesc … sau seara la cina tarzie, cand se strangeau toti la aceeasi masa la care au stat dimineata. Paradoxal, masa a avut mereu doar 3 locuri, unul langa fereastra, acolo era cel mai frig, cel din centru, din fata aragazului, cel mai incomod, si cel de langa frigider, care era si cel mai bun loc, mai ales dimineata cand ti-era prea somn si te puteai sprijini fie de frigider, fie de perete, fie de ambele …

pasesc usor prin aceast apartament parasit, parchetul vechi scartaie enervant sub covoarele mancate de molii. in bucatarie a ramas un aragaz ars si murdar de la prea mult gatit, frigiderul, plin de magneti si abtibilduri si masa cu 3 locuri. in sufragerie se aude un ecou al unui suras … sau e o cearta? 2 fotolii rupte stau aruncate intr-un colt si o canapea care nu se asorteaza cu nimic, rupta si ea de la prea multe petreceri si prea multi oameni care s-au oprit acolo sa discute, sa vada un film, sa se iubeasca, sa doarma, sa manance, sa se certe, sa se impace … biblioteca inca geme sub greutatea cartilor, citite si rascitite, carti noi, carti vechi, carti foarte vechi, carti fara coperti, carti cu pagini lipsa, carti imprumutate, care nu vor mai fi returnate niciodata … un hol aglomerat cu pachete si cutii  duce spre celelalte doua camere … una dintre ele este inca plina cu diverse lucruri, care nu au legatura unele cu altele, cativa ursi de plus,  niste jucarii de la kinder, alta biblioteca, alte carti, dar cartile astea ascund multe secrete, sunt doar un paravan al celor care au locuit aici, manuale, carti de beletristica, bibliorafturi, enciclopedii, carti de desenat, oracole, dictionare, o harta a Romaniei jerpelita sta atarnata desupra patului, un pat nici prea mic, nici prea mare, un birou inca burdusit cu caiete, o pereche de pantofi cu toc aruncati sub birou si o pereche de ghete de basket, cateva rafturi pline cu fotografii tip colaj, cutii colorate de diverse dimensiuni, sticlute goale de parfum, o cutiuta muzicala, o masinuta, un elicopter, cateva piese Lego, un glob pamantesc, reviste, ziare straine, cateva desene naive, un dulap ale carui usi nu mai stau inchise, un calculator stricat, CD-uri, hartii … e greu de spus, daca in camera asta a stat un baiat sau o fata, un copil mic sau un adolescent, dar transmite un sentiment puternic, fiecare lucru emana o poveste. biroul de exemplu este foarte tocit si decolorat in locul din dreapta, pesemne ca cineva a pierdut multe nopti scriind aici sau invatand sau scaunul de langa ferestra asezat strategic in dreptul pervazului plin de hartii mototolite, aici s-a scris jurnalul cuiva, aici a plans cineva, aici s-au facut planuri de viitor, aici s-au infiripat scrisori de dragoste, de-aici cineva a ascultat ploaia si a privit prima zapada dintr-un friguros decembrie … cealalta camera e pustie.

imi plac usile acestui apartament, pentru ca seamana cu niste ferestre imense. pacat ca unele geamuri sunt sparte. imi place si vederea din fata blocului, cu plopul imens si solitar, cu ciresii care infloreau angelic primavara, cu gradina neingrijita si totusi plina de flori a blocului, cu parcarea plina de masini, de vecini si de caini.

“chiriasii, vor veni curand” … asta zic mereu cand vin aici sau … “nu, nu mai e de vanzare, l-am vandut asta toamna”. adevarul e ca nimeni nu poate locui aici. o viata peste alte vieti. oameni, care sa ia locul altor oameni. nu cred in asa ceva. acest apartament mai asteapta inca … pe cineva.

 

Advertisements

plutesc…plutim… si timpul nu mai are nicio valoare, si frigul nicio intensitate….sub fumul din green suntem doar noi, aceleasi noi din totdeauna, aceleasi canapele verzi, aceleasi sticle negre, aceeasi toaleta cu versul acela atat de realist de la razorlight (“in the morning, you know we won’t remember a thing”), versul care aduce vama in centrul bucurestiului … aceeasi scena pe care s-au jucat piesele noastre…

bucurestiul e din nou frumos, aproape la fel de frumos precum clujul lui D. luminile puternice ne orbesc, in seara asta nu ne mai intra apa in cizme, in seara asta instinctele ne vor duce acasa…tu o sa inveti la info…eu o sa retraiesc totul pe ritmuri alternative si indie ,asteptand ziua de maine si noaptea de poimaine si apoi urmatoarea zi si tot asa cateva luni de acum incolo…

perfectiunea mea e atunci cand toate structurile se intrepatrund…blocurile cu zapada cu fericirea cu apa, cu noaptea, cu scrisul, cu muzica … mai ales muzica… cu oamenii perfecti, cu starea de extaz, cand toate au iesit asa cum ai vrut… toate astea se invart in jurul meu intr-o spirala hipnotica…o iluzie optica perfecta pe care incerc sa o prelungesc la nesfarsit.

oameni de zapada

February 7, 2010

azi iubirea nu mai e suficient de puternica sa topeasca zapada.

pasim printre nori reci de puf in visul nostru congelat, pentru ca astazi, noi ne tinem visele in frigider, le conservam ca pe niste cutii de ton sau niste casolete de carne. dar am uitat un lucru…nu suntem nemuritori, iar visele noastre de astazi, maine pot expira la fel si sentimentele si planurile noastre si tot ceea ce suntem, avem o data de valabilitate scurta.

ieri incercam sa construiesc o poezie de dragoste din cuburi de gheata ( pentru ca poetii nostri si-au pierdut inspiratia si inca astept poezia de dragoste perfecta, inca astept pe cineva care sa-l reinventeze pe nichita, pe blaga sau pe minulescu), azi schita vaga pe care am facut-o ieri mi se pare penibila, si maine, probabil daca va iesi soarele, gheata se va topi si nici macar nu va mai exista acea poezie penibila de dragoste inghetata.

iarna asta am fost niste oameni de zapada fericiti, dar deja iarna dureaza prea mult si ne-am saturat sa avem inimile reci.

colaps

January 30, 2010

zile lungi si reci. mi-e frig mai tot timpul…

credeam ca am fost cusuti cu acelasi fir de ata invizibila pe acelasi petic, dar, acum, nu stiu cum, nu stiu de ce, cineva a tras de firul acela si totul s-a descusut. ne-am dezlipit de pe rochia de matase pe care fusesem prinsi ( n-o mai purta nimeni oricum, cine ar purta o rochie de matase peticita) si ne-am spart in bucatele … urma piciorului tau pe-o plaja, mana ei pe-o scoica, cateva fire de par pe scaunul din stanga  si sufletul nostru in eter.

totusi, de fiecare data cand se aburesc geamurile masinii va vad…vad smiley face-urile si inimioarele si stelutele … toate desenele care s-au imprimat pe geam. pe bord inca au ramas amprente de fond de ten, sub cotiera scociuri si bucati de eseuri, o foarfeca in buzunar….iar in portbagaj mult mult nisip. eu am ramas acolo, m-am blocat in momentele alea. am senzatia ca m-am congelat intr-un bloc de gheata, traiesc propria mea era glaciara… si totusi traiesc in lumea asta noua ca si cand as face parte din ea, dar…pentru mine, orasul e prea plin de oameni goi si de lucruri fara sens …

January 24, 2010

The Parlotones, South African indie rock…se spune ca ar fi “un fel de Muse al deserturilor”.

stare

December 27, 2009

de ce n-am mai scris aici? pentru ca am fost fericita (poate pentru ca m-am maturizat, desi refuz sa cred asta avand in vedere faptul ca n-am scapat de superficialitatea caracteristica). azi mi-am amintit totusi ca fericirea ma face sa ma simt inutila uneori, mai ales atunci cand eu sunt fericita si cei din jurul meu nu sunt sau cand fericirea asta pune monopol pe sentimente, pasiuni, interese.

atunci cand un singur parfum e tot ce poti simti, o singura umbra puternic conturata, o singura suflare tot ce-ti poti dori, aceeasi mana de care sa te tii, aceeasi imbratisare, acelasi sarut… atunci zilele trec prea repede si-ti pierzi scopul. uiti sau nu te mai intereseaza vechile planuri, vise. tot ce-ai fost se pierde pentru ca tot ce-ai visat se implineste brusc (si poate efemer) … dar asta e doar o scurta reverie in care plutim si din care fiecare se trezeste mai devreme sau mai tarziu, iar atunci cand se trezeste isi da seama de propria inutilitate, incearca sa se regaseasca pe sine si vechile idealuri …

ah si apropo de vise, am citit zilele trecute in Ambition ca cine viseaza colorat e predispus unei boli psihice. asta mi-a amintit de un moment de prin clasa a 7-a cand cineva  m-a intrebat daca visele mele au culoare, ca sa afle daca fac parte din cine stie ce lume paralela… eu credeam ca toata lumea viseaza la fel. la urma urmei asta nu are nicio importanta pentru mine, ideea e ca visele astea sunt din ce in ce mai reale. am impresia ca nu dorm deloc, traiesc si in somn.

imaginea asta imi revine in minte de fiecare data cand ma uit pe geam si vad fulgii de zapada cazand cu furie peste strada:

30 de grade celsius si un soare de vara. o fata cu rochie verde asteapta troleul 79 in statia de autobuz. pielea ei era puternic bronzata…parea ca aseptase acolo toata vara.

am incercat sa fac o legatura, sa inteleg de ce tocmai imaginea asta. poate melancolia, dorul de vara, de zilele naive si complicate… mi-e dor de I. cand nu era farmacista, de L. cand chiulea de la scoala. si daca tot am adus vorba de asta, trebuie sa mentionez aici (pentru ca nimeni n-a zis) ca toate amintirile mele si ale lui L. au fost pasate lui I.  acum o luna pe un camp deasupra caruia zburau avioane. atunci am desfacut o sampanie si am fumat ultimele noastre tigari.

butterflies in their stomach

September 8, 2009

am intalnit pe strada un om frumos. a trecut pe langa mine ca o furtuna din trecut, ca un zeu al culorilor intr-o lume monocroma…si totusi nu mai era el adolescentul miop de alta data, cu vise de a deveni actor sau astronaut. metamorfoza. era o metamorfoza coborata din vis, pe pamantul prea murdar, printre oamenii prea mici, prea tristi, prea urati …

sunt oameni care se schimba fara sa-si  doreasca, fara sa stie. personalitatea lor se concretizeaza, capata contururi realiste trezindu-se din reveriile hormonale, obrazul lor sa inaspreste, dar e parca mai dulce decat atunci cand erau copii. in jurul lor se dezlantuie taifunuri infometate care se vor lovi de ei inutil, pentru ca ei au trecut deja prin toate uraganele.acesti oameni vor mai iubi un singur fluture, singurul capabil sa se inalte pana la ei. vor fi fericiti.

sunt oameni care se schimba strangand din dinti si mancand noroi. oameni disperati, acaparati de sentimentul inutilitatii lor, de insignificanta lor. oameni care candva au incercat sa prinda fluturi si sa-i manance pentru a-si creste propriile aripi, sperand sa zboare afara din mocirla. viata lor se termina in momentul in care unicul fluture prins le scapa din plasa. creierul lor se umple de praf si inima de nisip, iar sevrajul ii impinge sa-si infiga dintii in gatul unor ingeri blonzi, prabusiti si ei in mizerie. ii devoreaza, amagindu-se cu ideea ca au fost candva ingeri adevarati sau fluturi si ca noroiul e mai curatca orice zbor. acestia sunt oamenii urati, care se tarasc o viata intreaga printre picioarele celorlalti, incercand inconstient sa adune din fiecare picior care-i zdrobeste  un ce care sa le ofere un sens. ascunsi in hrubele lor reci se hranesc inca din cadavrul ireal al fluturelui ucis in gand. ei nu vor mai iubi niciodata.

am vazut azi un fluture care a mancat alt fluture.

letargie.

ne intoarcem la …

momentul acela cand muzica iti patrunde in oasele inmuiate de la atata ploaie. o asculti, o simti cum curge prin tine.

muzica aceea care iti place intotdeauna cand e innorat afara, muzica de la miezul noptii, muzica serilor de vara, muzica plajelor mediteraneene si a tigarilor ingropate in nisip.

filmul din mine se taie si se remonteaza haotic, coroborand oameni noi cu scene vechi, dand nastere unor tentative de evadare spre altceva.

“te-ai ancorat prea mult in real, ma cherie…

je sais, je sais.

ce cauti tu acolo, ce cauti tu printre atatea minti masinale?

nu stiu … ma duc sa ii programez eu pe toti, sa-i invat cum sa gandeasca, sa se detaseze..

si daca te vor schimba …

imposibil.”

fiecare are o structura interioara, imposibil de modificat. avem un tablou ascuns in noi …

” pictorul tau te-a desenat din furtuni si ploi. te-a dezbracat si te-a aruncat in mare, te-a inecat si apoi te-a adus la mal si ti-a dat din nou viata. esti rupta din fantezia lui cu chipuri arse de soare, crescute pe plaja, in haine putine…

m-am plictisit…

de ce?

de tine …

de ce?

e ca atunci cand te plictisesti sa mananci aceeasi mancare…eu stiu, oamenii sunt facuti sa se plictiseasca…

da…doar ca nu e acelasi lucru sa te plictisesti de un om cum te plictisesti de o mancare.

unde e superficialitatea? unde e spontaneitatea? care mai e diferenta dintre un om si o mancare?!”

mi-am luat un pachet de filme vechi. acum il astept pe cel  care sa nu-mi fie nici prieten, nici iubit, sa-mi fie pur si simplu … strain, sa le vedem impreuna.


street delivery

June 14, 2009

am ajuns fix cu o ora inainte sa se inchida…pe strada arthur verona. eram cu A. si cu I. am dat peste multe ciudatenii precum omul care facea hartie din hartie, terasa draguta din spatele carturestiului (care din pacate a fost deschisa doar in perioada asta), haine vintage … ne-am electrocutat (spre bucuria lui A.), am stat putin de vorba cu actuala generatie de poeti ( razvan tupa, sorin despot, andrei ruse, marius ianus si tipul care a scris despre pinguinul boris…I. stie mai multe despre el) care ne-au scris poezii la minut:

“Violeta are 18 ani

si e frumoasa

nu stie inca lumea

se crede intr-o clasa

intr-un oras, pe o strada,

in fata unui individ

care ii scrie o poezie.”

( Marius Ianus)

si explicatia ar fi ca lucrurile nu sunt asa cum par…

am plecat totusi fara sa adoptam nicio pisica si fara sa cumparam nicio pereche de pantofi pictati manual  … 😦

nesomn

June 8, 2009

ei dorm acum. isi odihnesc mintile seci si goale, se pregatesc pentru o noua zi ce-i va aduce mai aproape de idealul suprem. se pregatesc sa rumege. dimineata isi vor rumega micul dejun, apoi intraga zi si-o vor petrece rumegand informatiile adunate in mormane ordonate in jurul lor. se vor culca fix la aceeasi ora, se vor trezi la aceeasi ora, vor manca aceeasi mancare, vor purta aceleasi haine, vor iubi cu masura, vor incerca sa slabeasca, vor economisi, vor incerca sa fie frumosi, sa fie healthy and wealthy. asta este fericirea lor modesta, pe care o consuma de-a lungul unei vieti lineare.

eu nu pot sa dorm. noapte extatica. mintea-mi pulseaza sub greutatea cuvintelor, imaginilor, frazelor, fragmentelor care se nasc si mor sub semnul uitarii. nici chris martin, nici fix you, nici yellow nu ma pot adormi.

ei viseaza? ce viseaza cum viseaza de ce viseaza ?

visele mele nu se implinesc mereu. de multe ori chiar eu le distrug, ca sa-mi pot construi altele. visul meu din seara asta se muta in afara orasului, intr-un cartier asimetric, luminat cu mult galben. reveria mea este tangibila. e ca o casa mansardata.  ma duc o data pe saptamana acolo, ii urc scarile pe care le vad imbracate in lemn, urc la primul etaj, ma duc in camera mare plina cu o lumina lenesa ce se propaga prin ferestrele vesnic deschise. ma asez pe un pervaz si privesc spre curtea ciudata, spre casa vecinului cu trei caini. vecinul doarme si el acum, viseaza si el visul sau umil, isi tine in brate  nevasta grasuta si e fericit. in celelalte camere ale casei doarme cate un copil. fiecare cu visul lui. fiecare e fericit.

am mutat secundele dintr-o ora in alta, am numarat stelele si notele de pian ale lui chris martin si masura versurilor lui nichita si am vazut noaptea cum se despleteste-n zi. i-am ascultat o noapte-ntreaga respirand la unison.

e dimineata. ei se trezesc…pasesc banal spre bucatarie. isi mananca micul dejun, se spala pe dinti etc…