butterflies in their stomach

am intalnit pe strada un om frumos. a trecut pe langa mine ca o furtuna din trecut, ca un zeu al culorilor intr-o lume monocroma…si totusi nu mai era el adolescentul miop de alta data, cu vise de a deveni actor sau astronaut. metamorfoza. era o metamorfoza coborata din vis, pe pamantul prea murdar, printre oamenii prea mici, prea tristi, prea urati …

sunt oameni care se schimba fara sa-si  doreasca, fara sa stie. personalitatea lor se concretizeaza, capata contururi realiste trezindu-se din reveriile hormonale, obrazul lor sa inaspreste, dar e parca mai dulce decat atunci cand erau copii. in jurul lor se dezlantuie taifunuri infometate care se vor lovi de ei inutil, pentru ca ei au trecut deja prin toate uraganele.acesti oameni vor mai iubi un singur fluture, singurul capabil sa se inalte pana la ei. vor fi fericiti.

sunt oameni care se schimba strangand din dinti si mancand noroi. oameni disperati, acaparati de sentimentul inutilitatii lor, de insignificanta lor. oameni care candva au incercat sa prinda fluturi si sa-i manance pentru a-si creste propriile aripi, sperand sa zboare afara din mocirla. viata lor se termina in momentul in care unicul fluture prins le scapa din plasa. creierul lor se umple de praf si inima de nisip, iar sevrajul ii impinge sa-si infiga dintii in gatul unor ingeri blonzi, prabusiti si ei in mizerie. ii devoreaza, amagindu-se cu ideea ca au fost candva ingeri adevarati sau fluturi si ca noroiul e mai curatca orice zbor. acestia sunt oamenii urati, care se tarasc o viata intreaga printre picioarele celorlalti, incercand inconstient sa adune din fiecare picior care-i zdrobeste  un ce care sa le ofere un sens. ascunsi in hrubele lor reci se hranesc inca din cadavrul ireal al fluturelui ucis in gand. ei nu vor mai iubi niciodata.

am vazut azi un fluture care a mancat alt fluture.

but you keep going on, when you’re leaving on dreams …

letargie.

ne intoarcem la …

momentul acela cand muzica iti patrunde in oasele inmuiate de la atata ploaie. o asculti, o simti cum curge prin tine.

muzica aceea care iti place intotdeauna cand e innorat afara, muzica de la miezul noptii, muzica serilor de vara, muzica plajelor mediteraneene si a tigarilor ingropate in nisip.

filmul din mine se taie si se remonteaza haotic, coroborand oameni noi cu scene vechi, dand nastere unor tentative de evadare spre altceva.

“te-ai ancorat prea mult in real, ma cherie…

je sais, je sais.

ce cauti tu acolo, ce cauti tu printre atatea minti masinale?

nu stiu … ma duc sa ii programez eu pe toti, sa-i invat cum sa gandeasca, sa se detaseze..

si daca te vor schimba …

imposibil.”

fiecare are o structura interioara, imposibil de modificat. avem un tablou ascuns in noi …

” pictorul tau te-a desenat din furtuni si ploi. te-a dezbracat si te-a aruncat in mare, te-a inecat si apoi te-a adus la mal si ti-a dat din nou viata. esti rupta din fantezia lui cu chipuri arse de soare, crescute pe plaja, in haine putine…

m-am plictisit…

de ce?

de tine …

de ce?

e ca atunci cand te plictisesti sa mananci aceeasi mancare…eu stiu, oamenii sunt facuti sa se plictiseasca…

da…doar ca nu e acelasi lucru sa te plictisesti de un om cum te plictisesti de o mancare.

unde e superficialitatea? unde e spontaneitatea? care mai e diferenta dintre un om si o mancare?!”

mi-am luat un pachet de filme vechi. acum il astept pe cel  care sa nu-mi fie nici prieten, nici iubit, sa-mi fie pur si simplu … strain, sa le vedem impreuna.

street delivery

am ajuns fix cu o ora inainte sa se inchida…pe strada arthur verona. eram cu A. si cu I. am dat peste multe ciudatenii precum omul care facea hartie din hartie, terasa draguta din spatele carturestiului (care din pacate a fost deschisa doar in perioada asta), haine vintage … ne-am electrocutat (spre bucuria lui A.), am stat putin de vorba cu actuala generatie de poeti ( razvan tupa, sorin despot, andrei ruse, marius ianus si tipul care a scris despre pinguinul boris…I. stie mai multe despre el) care ne-au scris poezii la minut:

“Violeta are 18 ani

si e frumoasa

nu stie inca lumea

se crede intr-o clasa

intr-un oras, pe o strada,

in fata unui individ

care ii scrie o poezie.”

( Marius Ianus)

si explicatia ar fi ca lucrurile nu sunt asa cum par…

am plecat totusi fara sa adoptam nicio pisica si fara sa cumparam nicio pereche de pantofi pictati manual  …

nesomn

ei dorm acum. isi odihnesc mintile seci si goale, se pregatesc pentru o noua zi ce-i va aduce mai aproape de idealul suprem. se pregatesc sa rumege. dimineata isi vor rumega micul dejun, apoi intraga zi si-o vor petrece rumegand informatiile adunate in mormane ordonate in jurul lor. se vor culca fix la aceeasi ora, se vor trezi la aceeasi ora, vor manca aceeasi mancare, vor purta aceleasi haine, vor iubi cu masura, vor incerca sa slabeasca, vor economisi, vor incerca sa fie frumosi, sa fie healthy and wealthy. asta este fericirea lor modesta, pe care o consuma de-a lungul unei vieti lineare.

eu nu pot sa dorm. noapte extatica. mintea-mi pulseaza sub greutatea cuvintelor, imaginilor, frazelor, fragmentelor care se nasc si mor sub semnul uitarii. nici chris martin, nici fix you, nici yellow nu ma pot adormi.

ei viseaza? ce viseaza cum viseaza de ce viseaza ?

visele mele nu se implinesc mereu. de multe ori chiar eu le distrug, ca sa-mi pot construi altele. visul meu din seara se muta in afara orasului, intr-un cartier asimetric, luminat cu mult galben. reveria mea este tangibila. e ca o casa mansardata.  ma duc o data pe saptamana acolo, ii urc scarile pe care le vad imbracate in lemn, urc la primul etaj, ma duc in camera mare plina cu o lumina lenesa ce se propaga prin ferestrele vesnic deschise. ma asez pe un pervaz si privesc spre curtea ciudata, spre casa vecinului cu trei caini. vecinul doarme si el acum, viseaza si el visul sau umil, isi tine in brate  nevasta grasuta si e fericit. in celelalte camere ale casei doarme cate un copil. fiecare cu visul lui. fiecare e fericit.

am mutat secundele dintr-o ora in alta, am numarat stelele si notele de pian ale lui chris martin si masura versurilor lui nichita si am vazut noaptea cum se despleteste-n zi. i-am ascultat o noapte-ntreaga respirand la unison.

e dimineata. ei se trezesc…pasesc banal spre bucatarie. isi mananca micul dejun, se spala pe dinti etc…

Constanta

strada uriasa ne-a adus aici, la margine de lume.

oamenii sunt ciudati, prea tacuti parca. semafoarele galbene se perinda hipnotizant de-a lungul strazilor ce  traverseaza labirintic orasul antic, adunand toata mizeria acestuia si coborand-o in nisip si apoi in mare. aici se sfarsesc toate strazile Constantei, pe-o plaja trista, neingrijita, plina de betoane si constructii nefinalizate.

am senzatia de gol…orasul imi pare mut.

plaja e ciudat de pustie si luna aproape plina. se-aud valurile cum se lovesc turbate de stavilopozi. undeva se zaresc doi serpi giganti incolaciti, din burta carora urla sute de broaste … un tobogan din acelea vechi, peste care au crescut buruieni si apa, transformandu-l intr-un fel de mlastina.

spre miezul noptii, masinile incep sa coboare spre centrul plajei, oprindu-se la mal, dar nimeni nu iese din ele, ramanand pietrificate in nisipul umed.

aici incepe si se sfarseste dragostea, aici se spala pacatele, aici esti liber, gol, nebun …

pasim desculti, scoicile ne zgarie in talpa, nisipul ne intra in sange, se-amesteca cu noi.

“te-am adus aici sa-ti traiesti visul toxic. inghite cat de multa apa sarata poti dar nu te ineca, intinde-te pe plaja si asteapta dimineata aceea de vara. am sa ma intorc dupa tine peste cateva luni sau chiar mai devreme.”

am plecat. pe drum m-am intalnit cu o haita de caini, niste suporteri dementi iesiti de la meci…am trecut pe langa casa sinistra plina cu aurolaci si peste numeroasele baruri luxoase si goale.

casele de-aici, de pe marginea marii sunt mai frumoase. am intrat si eu in una dintre ele si m-am culcat in mansarda, cu geamul deschis si marea soptindu-mi la ureche. dupa doua zile utopice m-am intors.am gresit drumul, caci strada imensa devenise mai lunga si mai intortocheata.

am sa ma intorc dupa tine, nu puteam sa-i las sa-ti ucida visul aici.

our stone age

azi gandul imi zboara la epoca de piatra in care am trait acum … acum nu stiu cat timp exact, dar parca nu era demult. si ma vad stand in camera ta veche, plina cu pietre, mirosul de marlboro inecandu-ma. si-mi amintesc, ce ferestre ciudate aveai. ce urata era lumea din spatele blocului tau, si ce frumoasa cea din fata lui. de-aia preferam adesea sa stam pe balcon si sa privim constructia sculptata intr-o piatra uriasa. si uneori o priveam pana seara, pana adormeam in umbra luminilor ei elegante.

imi amintesc parcul in care nu ne duceam niciodata, pentru ca era prea gol de oameni si de banci.

imi amintesc de tine cum erai atunci. prea copil, prea inocent si prea frumos. imi amintesc de tine ca de un copil orfan si strain. imi amintesc cum ma ascundeai sub tabloul cu omul nebun, care ma privea tot timpul, in orice colt al camerei as fi fost, ma ascundeai, ca sa nu dispar din nou, sa nu ma uiti din nou, sa nu te uit din nou.

imi amintesc cat te iubeam atunci, cat de putin te iubeam atunci…

apropo

“pentru un artist care are simtul demnitatii si al sacrului, multiplicarea exemplarelor prin tiparire este ceva asemanator prostitutiei” ( chipuri de oameni) – asta pentru cei care si-au propus sa faca bani din arta.

mazgaleli

ma grabeam sa trag de timp, sa mai castig o zi in rezolvarea problemelor logaritmice atat din fata mea, cat si din mine. ma grabeam ca de obicei sa fiu trista si fericita in acelasi timp ca sa aflu alchimia din mintea unora si din sufletul altora, ma grabeam cu preocuparile mele zilnice, cand ceva, mi-a distras violent atentia. ceva mi-a oprit viata si universul brusc, in acel punct. este vorba despre o alta pagina de blog, a unei alte tipe , care se regasea in CARTE. specific ca tipa nu are mai mult de 19 ani.

asadar, astazi vom discuta despre scriitori doomiisti si despre operele lor. de fapt am in vedere o singura opera si un singur autor, pentru ca nu vreau sa generalizez, intrucat probabil ca sunt si persoane care nu se vor incadra in tipologia pe care o voi discuta si caracteriza astazi. am tot amanat acest subiect, intrucat mi s-a parut inutil de tratat pe seama lui, dar, pentru ca vad ca ma loveste tot mai des, si afecteaza din ce in ce mai multe minti fragile, devine o chestiune dubioasa, serioasa as putea zice chiar. sper sa nu gresesc cu nimic, intrucat am citit cartea acum ceva vreme, si interesandu-ma intr-o masura infima, e posibil sa mai fi uitat.

CARTEA despre care vorbeam mai devreme, este practic un terci, o amestecatura nereusita a unor diverse probleme adolsecentine, teme si motive prelucrate sub diverse stiluri. autorul a scris in stilul sau caracteristic pueril si murdar, nereusind sa se puna bine in pielea personajului, confundandu-se chiar cu acesta, desi, n-ar fi trebuit sa lase la vedere acest lucru. urat mi se pare faptul ca literatura a fost adusa la un stadiu grotesc, eroticul este amestecat aiurea in aceasta carte, neavand ce cauta aici, iar limbajul folosit este vulgar si uniform, acelasi la toate persoanjele, inclusiv la narator.

frapat de aceasta carte, a fost din cate se pare publicul adolescentin. paradoxal este faptul ca volumul nici macar nu era dedicat in mod special acestui segment de varsta, dupa spusele autorului, dar era de asteptat, ca, adolescentii sa se regaseasca si sa il aprecieze intrucat romanul reflecta viata lor plina de infantilitate si teribilism. frivolitatea, drogurile si alcoolul le sunt oferite pe tava intr-un mod excesiv, mai mult ca o lectie de invatat decat de evitat. sursele de inspiratie ale autorului sunt dintre cele mai diverse … viata personala, facuta afis (asa se obisnuieste), scenarii ale unor minti mult mai capabile decat ale lor, povestile anumitor oameni etc… alarmant este faptul ca inspiratia a inceput sa se confunde cu transpunerea directa si neprelucrata a anumitor subiecte. asta reflecta o trista lipsa de originalitate si imaginatie, esentiale, dupa parerea mea oricarui autor.

in mare, cam asta ar fi de spus. prefer sa nu dau nici numele cartii, nici pe cel al autorului pentru ca nu vreau sa se simta nimeni frustrat (si nici nu vreau sa fac publicitate negativa) si nu ma intereseaza explicatiile pe care si le dau astfel de autori si justificarile referitoare la opera lor, intrucat consider ca astfel de scrieri sunt doar niste aparente seci, lipsite de orice esenta.

rush

ma gandeam ca daca oamenii din jur ar fi mai relaxati, daca n-ar face tot ce li se cere sa faca, la data fixa, corect, constiincios, daca n-ar mai fi atat de calculati, de organizati, daca nu s-ar implica si panica atata pentru orice tema data, pentru orice situatie, implicit pentru orice examen, cuvantul “stres”, poate chiar si cuvantul “teama” n-ar mai exista. dar, ei isi creeaza propriul stres, ei insufla acea atmosfera de capat de lume, de fugit irreparabile de aaaaaaaaaaaaaa!

cineva sa-i opreasca, cineva sa le dea un ceai de tei si sa-i calmeze …

furnici

azi Bucurestiul a fost panicat. am simtit cum orasul se stranguleaza, paralizeaza, am simtit oamenii cum fierb, am simtit timpul cum zboara in delir, irosindu-ne.

azi femeile din Bucuresti au atins apogeul frustrarilor, claxoanelor, complexelor etc. azi calmul lor imperturbabil a fost perturbat, deci au ales sa se isterizeze si sa se precipite, sa se agite, sa se consume, sa blocheze intersectii, sa muste din asfalt, sa distruga, sa priveasca glacial si ironic, sa transpire, sa se afirme, sa conspire una impotriva alteia si importiva tuturor. au ales.

azi a fost ziua paradoxurilor. un mormon dubios vrea sa-si intemeieze propriul popor din sangele sau si al surorilor sale, iar femeia cu caini isi tine sampoanele in frigider.

unde se duc toti oamenii astia – aparent nicaieri, pentru ca sunt blocati peste tot. de unde vin si unde se grabesc? ce prevesteste simtul lor animalic care-i mana spre nimic? astept curioasa ploaia care va sparge acest musuroi turbat sau din contra, il va trimite mai rapid pe culmile dementei.